miercuri, 28 octombrie 2009

Paine si apa presarata cu dragoste…

Intr-o balta de sange zacea un suflet inspaimantat.Pe chipul lui se citea teroarea ce-I schilodea oasele si-I rodea pana si maruntaiele inimii…In jurul lui se strangea multimea curioasa.Plutea un miros intepator de alcool.Nu mai suporta...durerea il ardea asemeni celui mai puternic foc…dar trebuia sa astepte,sa suporte…asa ii fusese scris.Amintirile ii treceau prin fata ochilor si I se roteau in minte ca un vultur gata sa vina si sa-l rapeasca in necunoscut.
Era mic…statea pe prispa casei si privea la mama lui.Mirosea a paine calda…si lacrimile ii curgeau pe obraji…nu stia nimic…decat ca mama lui nu mai avea mult de trait…n-o spunea ea,dar o spunea chipul ei…durerea ce se asternea tot mai tare,zi de zi pe buzele ei.Nu intelegea nimic.Mama lui era totul pentru el,singurul lui sprijin dupa moartea tatalui.Oare si ea urma sa-l paraseasca?Era prea mic si prea bun ca sa inteleaga rautatea ce domneste peste unii. Dupa ce murise tatal lui, ca sa poata avea grija de el mama lui se recasatorise. Tatal lui vitreg era un om aspru, iar Danut si-ar fi dorit din toata inima ca mama lui sa-l creasca cu apa si paine decat sa stea alaturi de acel om. Dar lucrurile n-au stat niciodata asa…era mult prea mic sa inteleaga,ca si apa si painea sunt greu de obtinut si ca biata femeie nu-si dorea decat ca lui sa nu-i lipseasca nimic.Dar i-a lipsit…i-au lipsit multe,multe pe care banii nu le pot cumpara. Cand se simtea mic si infim…se urca pe deal,apoi in varful unei capite de fan.Vazand totul de sus,se simtea maret si important…dar n-a fost niciodata asa si de aceea mai mereu,Danut adormea tot in varful capitei de fan. Acasa se simtea incatusat…incatusat de palmele grele,vorbele aspre ale tatalui vitreg si de lacrimile fierbinti ale mamei. Acolo,sus se simtea iubit...de noapte,de stele,de soare si de nori.Nu mai era al nimanui…era al lumii, o lume pe care si-a creat-o singur…impletind din fiecare faramita de durere un firicel de fan.
Copilul avusese dreptate.Mama lui nu era bine.Slabea din ce in ce mai mult…se usca din zi in zi tot mai tare…si urma sa paleasca curand,ca o floare sub soarele lui Cuptor. Stia biata fiinta ca urma sa plece…se temea pentru sarmanul ei copil mai tare ca pentru viata ei care urma sa se sfarseasca…si intr-o zi l-a chemat la ea.
-Dragul meu...
-Ce e mama?
-Mi-e teama ca tatal tau ma cheama la el…ma asteapta de ceva timp si nu mai pot ramane.
-O sa ma parasesti si tu, mama?
-Nu,sarmanul meu copilas…Uite,vezi soarele? Acum straluceste,dar noaptea dispare ca si cum n-ar fi fost nicicand.Si totusi,rasare din nou maine.Asa va fi si cu mine.Cateodata o sa ma simti cu tine,cateodata vei uita.Uneori,cand vei avea nevoie de mine aproape ca ma vei putea vedea,dar nu ma vei putea atinge.Dar o sa exist…
-Si daca voi avea nevoie de tine si tu nu esti?
-Uita-te pe drum…acum e noapte.Crezi ca acel drumet nu are nevoie de soare ? Dar continua sa mearga in asteptarea lui, nu se da batut.
-Dar mama,ce o sa ma fac fara tine? Sti,uneori simteam ca-s singur dar te priveam pe tine si nu mai eram atat de singur…Cand eram trist si zambeai imi alungai durerile.Ce voi face de acum?
-Lucrurile nu sunt intotdeauna asa cum ar trebui si cum am vrea noi. Dar niciodata sa nu-ti pierzi speranta si increderea in viitor. Si niciodata sa nu dai vina pe cel de sus pentru toate astea. Tu, doar tu esti cauza succeselor si esecurilor tale.Si tot tu esti rezultatul esecurilor si succeselor altora.
Era mic,mult prea mic ca sa inteleaga ceea ce vroia sa-i spuna mama lui atunci. Dar azi…zacand in balta de sange intelegea.Amintirile insa nu incetau sa-I dea pace.
Crescuse. Certurile si vorbele dure pe care I le adresa tatal vitreg acum il lasau rece. Inima lui era inchisa si goala. Seara, iesea singur prin sat. Din cand in cand, se oprea in fata casei Mariei. Fereastra aceea de la geamul fetei devenise o bucata din sufletul lui rece si desi fereastra era trasparenta,sufletul lui parca nu mai era atat de gol. Maria… era cea mai frumoasa fata din sat. Dan visa zi si noapte la ea, dar stia ca niciodata Maria nu l-ar fi iubit pe el. Si totusi, se multumea s-o priveasca, sa priveasca la fereastra ei sperand c-o va zari. Ce-ar fi putut el sa-i ofere Mariei? Un socru- dealul, O soacra- cerul, si-o casa- capita de fan. De ce l-ar fi iubit? N-avea nimic bun…i-ar fi dat inima lui, dar era plina de rani…ce sa faca cu ea? De fiecare data cand o intalnea pe strada Dan se pierdea. Speranta lui de a vedea intr-o zi in ochii Mariei un strop de iubire pentru el se risipea tot mai mult…pana intr-o seara. Pe cand baiatul statea si privea la fereastra fetei ce si-o dorea cu ardoare aceasta aparu si-l zari in intuneric.
-Cine e acolo?
-Nu te speria Maria…sunt Dan.Nu stiu daca ma cunosti.
-Ce cauti aici in miez de noapte?
-Ma plimbam si…m-am oprit putin.
-Vino mai aproape!
Dan se apropie stanjenit de fereastra din sufletul lui…in care azi se zarea chipul fetei…sufletul lui nu mai era nici gol,nici transparent ci din contra, si-l simtea plin.
-Spune-mi sincer, ce cauti noaptea privind la fereastra mea?
-Pai…sti…eu…
Baiatul se pierdu cu totul in sirul vorbelor de pe buzele Mariei.
-Deci?
-Pe tine…te caut de nopti in sir, as face orice numai sa te vad…
-Si de ce nu ai batut niciodata in fereastra?
-EU?…De ce ai fi aparut pentru cineva ca mine?
-Pentru ca ma iubesti…Am vazut asta de fiecare data cand ma priveai pe strada.In ochii celorlalti zaresc o placere in a ma vedea, dar doar in ochii tai am gasit iubire.
-Dar ce as putea eu sa-ti ofer? N-am nici mama,nici tata nici o casa in care sa stam.Ce-as putea sa-ti dau?
-Inima ta…ar fi de ajuns.
-Ce sa faci cu ea? E plina de rani care inca mai sangereaza, e prafuita si plina d urmele celor care au calcat-o in picioare.
-E frumoasa…
-Nu stii ce zici…n-ai fi fericita cu mine…nu vreau sa suferi,Maria.
-Atunci nu-mi aduce suferinta…iubeste-ma si-atat!
Dan nu putea sa creada.Fata visurilor lui si visurilor multor altora il vroia pe el? Hoinarul dealurilor,stapanul capitelor de fan,fiul cerului si pamantului? Il vroia pe el,al nimanui? Inima ii zvacnea gata sa pocneasca…Maria il privea cu ochii ei caprui si mari si lumea lui se marea…ii facea loc si ei printre stele. Baiatul nu se mai putu stapani…o trase pe Maria din camera si o lua de mana fugind cu ea pe deal. Ajunsi in varful dealului o lua in brate si o intreba:
-Esti sigura ca asta iti va aduce fericirea? Nu am nimic sa-ti dau, decat dragostea mea.
-Nu-mi trebuie nimic mai mult.
Dan era cel mai fericit. O saruta pe Maria cu foc, o lua in brate ,o urca in varful unei capite de fan, si facu dragoste cu ea. De sus, surorile lui stelele si mama lui,luna ii luminau fericirea. De dimineata, s-a trezit speriat crezand ca poate a visat, dar cand a zarit-o pe Maria dormind pe pieptul lui toate grijile si apasarile lui s-au spulberat. Ce-ar mai fi putut sa isi doreasca?
Femeia s-a trezit in zorii zilei si a plecat cu barbatul ei sa-l prezinte familiei.
-Mama,tata acesta este barbatul cu care vreau sa-mi petrec viata.
-Coate goale asta? Tu n-ai minte? Sti ca asta nu e posibil.
-O sa muncesc oricat va fi nevoie,o sa trudesc zi si noapte sa nu-I lipseasca nimic Mariei.
Rasetele parintilor rasunau in toata casa.
-Ce ai putea tu sa faci? Ce ai putea sa-I oferi?
Dan se ingalbeni la fata…dar nu era nimic la care sa nu se fi asteptat.Maria ii lua apararea in fata parintilor ei dar nimic nu parea sa-i inmoaie. Suparat, acesta iesi afara iar ea il urma.
-Uite Maria…nu e nevoie de asta.Parintii tai au dreptate, nu am nimic sa-ti ofer decat dragoste.Cu ce-o sa traim? O sa muncesc…oricat e nevoie dar niciodata n-as putea sa-ti ofer lucruri la care visezi…banii or sa se duca repede, dragostea nu tine de foame.
-Dar n-am nevoie de nimic. Paine si apa, toate presarate cu iubirea ta pentru mine.
-Spui asta acum,dar intr-o zi te vei satura, nimic nu te va multumi.
-Nu se va intampla asta.Hai sa fugim impreuna!!!
-Unde vom sta?
-Oriunde…
Si au plecat impreuna oriunde…au dormit in paduri...au hoinarit pe dealuri…au mancat orice…
Dan a muncit pe unde a putut, oricand a gasit dar niciodata n-a fost suficient ca sa aiba ceva…O vreme, Maria a fost fericita. Dar cu timpul, s-a saturat de viata asta pe fuga si de nimicul in care traia. Si Dan a observat…a gasit in ochii ei sclipiri de tristete. Si s-a intristat si el…
-Maria, tu esti trista!
-Poftim? Ti se pare…
-Spune-mi ce sa fac…fac orice-mi sta in putinta pentru tine…
-Vreau…vreau un copil.
-Cu ce sa-l crestem?
-Cu paine si apa, presarata cu dragostea noastra.
-Unde va sta,unde va locui?
-Cu noi…
-Si noi unde?
-Oriunde.
Si au avut un copil…L-au botezat Andrei. Venirea lui pe lume a insemnat un lucru unic pentru ei.Amandoi erau fericiti,acolo in nimicul lor,in coliba lor din lemne uscate.O vreme au fost foarte fericiti.
Intr-o zi, Dan, observand cum copilul lor creste s-a intristat foarte tare.
-De ce esti trist? L-a intrebat Maria.
-Ma gandesc la Andrei…ce-o sa aiba el cand va creste? Nimic…asa cum nici eu n-am avut.
-Si n-ai fost fericit?
-Ba da,am avut noroc,cineva acolo sus m-a iubit. Dar daca el nu va avea parte de fericire? Daca fata pe care o va iubi nu-i va raspunde la fel din pricina ca nu are nimic?
Tacerea se lasa peste ei…Ramasera amandoi mahniti privind la odrasla lor ce nu inceta sa creasca.
Trecura anii.Intr-o zi,privind la femeia lui Dan zari ceva straniu, ceva ce mai vazuse o data. Ochii ei mari si caprui erau obositi, buzele ei erau uscate. O chema langa el si luand-o in brate o intreba:
-Te simti bine,Maria?
-Da…de ce?
-Nu te doare nimic?Fi sincera cu mine.
-Au trecut ani buni,am imbatranit. Inima mea nu mai e atat de buna ca pe vremuri, s-a subrezit, se intampla mai mereu.
-Te doare?
-Din cand in cand…dar nu e nimic pentru care sa ne facem griji.
Dan tacu…Maria lui,Maria lui purta o povara grea,avea o durere in suflet iar el nu putea s-o vindece,n-avea bani sa mearga s-o vada un medic…n-avea nimic. Muncea din ce in ce mai mult,dar nu era suficient.Copilul crestea, avea nevoie de tot mai multe si el n-avea cum sa I le ofere. Maria se stingea sub ochii lui, iar el era neputincios…n-avea ce face. A urlat catre cer,implorand ajutor,implorand salvare pentru ea…dar l-a auzit cineva? NU… Cand o vedea palida si uscata,ceva in el se rupea. Zilele treceau, iar sufletul lui se farama in mii si mii de bucatele. Ce sa faca? Cui sa spuna? N-avea pe nimeni.
A mers in oras, a cerut ajutor. L-a ascultat cineva? Nu… Pentru ca toti ramanem reci la toate ce nu ne privesc.
Andrei avea 17 ani, era un barbat in toata firea. Muncea cu tatal lui, si impreuna sperau ca vor strange banii pentru operatia la inima a Mariei. Trudeau zi si noapte,puneau deoparte sperand,crezand in viitor. Dar intr-o zi, aceasta i-a chemat si le-a vorbit:
-Dragii mei, mi-e teama c-o sa va parasesc.
-Oh, mama nu spune asta, e prea devreme. Ce ne vom face fara tine?
Amandoi izbucnira in lacrimi.Dan stia, mai traise o data asta iar fiul lui, suferea cum suferise si el odata. Era furios, isi jurase ca, copii lui nu vor pati ca el. La naiba cu juramintele, n-a putut sa il respecte!
Ramas singur cu Maria amandoi isi amintira clipele frumoase, clipele grele le dadura la o parte. Cine are nevoie sa-si aminteasca de ele? Privind la chipul galbejit al sotiei, Dan o intreba:
-Maria,ai fost fericita?
-Am fost fericita cum nu visam.
-Dar n-am avut niciodata nimic.
-Ba da,am avut mai multe decat puteam cere.
-Ce am avut? Necazuri, suferinte, obstacole pe care le-am depasit cu greu. Si acum, iata unul peste care nu putem trece.
-Am avut mai mult decat asta…Am avut dragoste, am avut un camin fericit, avem un copil frumos.
-Da…
-Multi oameni au tot ce si-ar putea dori si totusi n-au dragoste, n-au fericire. Noi am fost mai norocosi ca altii.
-Dar poate ai fi fost mai fericita langa altcineva,de ce m-ai ales pe mine?
-Pentru ca ma iubeai si pentru ca simteam la fel…pentru ca am simtit ca tu imi esti harazit.
Niciunul nu-si mai putea retine lacrimile.Barbatul o lua in brate si ii rosti cat de mult o iubeste.
-Mi-e frica, Dane!
-Sa nu-ti fie!
-Ba da imi e,nu vezi ca ma sting?
-Si soarele se stinge noaptea. Dispare ca si cand n-a fost, dar el este, exista! Maine va rasari din nou.Existenta asta e scurta dar e scurta doar in mintea noastra. Mi-a luat ani buni sa inteleg ca tot ce avem este clipa de acum, ca viitorul nu conteaza. Viata se sfarseste, dar sufletul nu moare. Si amintirile sunt tot ce raman la final. Ai dreptate, avem amintiri frumoase, pentru care iti voi multumi intotdeauna.
-Te iubesc!!!!
-Si eu te iubesc!!! Mereu te-am iubit si mereu o sa te iubesc!
Si sub aceste vorbe, Maria isi dadu duhul.
Din acea clipa Dan devenise cel mai mahnit om…Nu se mai putea gandi la nimic. Ii era atat de dor de zambetul ei, de alinarea ce si-o gasea numai in ochii ei. Zi de zi mergea si aseza flori la copacul langa care isi ingropase nevasta.
O data cu marile suferinte…vin si marile esecuri. Dan uitase de baiatul lui, desi il vedea zilnic. Era absent. Devenise o umbra, si asta il intrista foarte tare pe Andrei. Toti banii pe care ii castiga, Dan ii cheltuia la carciuma inecandu-si amarul in bautura. “Oricum n-as putea sa-I ofer nimic fiului meu. Oricum sunt o pacoste pe capul lui” isi zicea el.
Si acum ajungem la ziua de azi. Batranul ce zace in aceasta balta de sange e chiar el, DAN. Prin minte ii trece intreaga lui viata, toate amintirile, necazurile si suferintele. Asta dureaza cateva secunde, desi pentru noi, cei care ramanem reci la ceea ce nu ne priveste dureaza foarte mult. Pentru noi, nu e decat un batran alcoolist rapus de patima bauturii, un nimeni. Dar el a fost ceva, a insemnat ceva, nu pentru noi desi noi il judecam vazandu-l asa, neputincios, zacand pe jos.
Vede cineva lacrimile acelea ce-I siroiesc p obraji? Nu… toata lumea simte doar mirosul de alcool.Nimeni nu-l ridica…nimeni nu-l misca…ce ne pasa noua?
Aude cineva tristetea din vocea lui? Sau macar aude cineva ce zice? Ascultati…
“ –Iarta-ma fiule, pentru ca n-am reusit sa-ti ofer mai mult decat paine si apa presarata cu dragoste”…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu