Of,lume draga...

Alearga iute-n munti, tu, lume draga,
Si rupe-te de campul otravit,
Caci s-a-naltat un zid de ani,
De cand cu cerul nu te-ai mai iubit.

Aseaza-te-n poiana,scumpa mea,
Si firului de iarba cere-i lin,
Sa ierte ca in loc de dulcea roua,
I-ai picurat in san, venin.

De el te-o alunga din verde crud,
Sa nu te maniezi, tu, lume draga,
Caci ce-i la radacina sa cuminte,
E doar din vina ta pribeaga.

Si-asa sa ratacesti pe varf de munte,
Si sa te-nchini la mandrul soare,
Sa-l rogi cu sfanta umilinta,
Sa-ti dea un suflet care doare.

De el n-are s-asculte ce i-oi spune,
Tu, lume draga, rabda-i nepasarea,
C-asa ai fost si tu de rece,
Cand el iti harazea suflarea.

De el te-o face prea fierbinte,
Tu,scumpa mea, fii tare!
C-asa mi-ai fost de neclintita,
Cand el se scufunda in mare…

Apoi tu, lume draga roaga luna,
Cu nevazuta ta candoare,
Sa-ti ploua dulce niscai stele,
Si-un suflet care doare.

De ea n-o vrea sa mai apara,
Si s-o ascunde printre nori,
Lumea mea draga, sa nu plangi,
Caci tu, cu mana ta avara,
Pe toti ai vrut sa ne omori.

Cu glasul tau defaimator,
Si toata truda-ti amarui,
Nu ai ucis purul amor,
Dintre albastru si caprui.

Tu, lume draga si defecta,
Fara sa stii,murdar, ai scris
O sinucidere perfecta,
Pentru barajul tau proscris.

Pamantul tau cu mii de oase,
Sa crape-nfometat si trist,
Caci numai tu, in ura ta,
L-ai alungat pe blandul Christ.

Dar acum plangi!Plangi,lume draga!
Caci ti s-a incheiat pamfletul,
Si ghiara ta demult imensa,
Acum iti mangaie scheletul.

Of, scumpa mea, ti-ai prevestit pieirea…
Cine-ti mai canta tie marafetul?
Chiar nu stiai?
Nu poti oprii iubirea,
Cand ea e mana-n mana cu poetul.

In felul nostru

Tu ma iubesti intr-un fel unic si ciudat,
Pe care cerul tot transpira ca sa-l stie,
Si marea, spanzurata-i intre lumi,
De cand te-a concurat in nebunie.

Tu nu esti o enigma oarecare,
Caci sa te afle timpul s-ar oprii,
In casa noastra din asfalt si creta,
Pe vremea cand eram copii.

Tu imi dai lumea fara sa o-ntrebi,
Daca-n rutina ei se lasa data,
Si langa tine ma simt una-ntre femei,
Dintre fapturi, eu cea mai adorata.

Tu ma iubesti intr-un fel unic si ciudat,
Pentru care nici fulgerul nu-si daruie avizul,
Iar dragostea se mira neincetat,
Caci vade-n noi ce n-a gasit in tot Parisul.

Tu ma iubesti in umbre si lumine.
La fel si eu pe tine.

A iubi

“A iubi” conserva multe.
S-agonizezi de empatie,
Sa-ti faci scenarii abatute,
Sa-i dai lui rai, sa-ti lasi iad tie.

“A iubi” asterne frica.
Lacrimi,suras intr-o pastaie,
Cand tu, eterna randunica,
Te pierzi in dulcea-i valvataie.

“A iubi” iti tese buze,
Din paine, vin, si el e-o cupa,
Cu condamnari la nopti confuze,
Tot blestemand divina-ti culpa.

Dar “A iubi”, iubind ca mine,
Inseamna sa te-nchini frumos,
Abandonandu-te pe tine,
Celui ce-n gestul sau duios,
Iti face rau, dorindu-ti bine.

Eterna

Sa fii tanar si nebun,
E o glorie dibace,
Cand in parul ploii, brun,
Lasi momentul sa te-mbrace.

Sa fii tanar si iubit,
E-o-ntrupare inspirata,
Cand te dai, de-un infinit,
Sculptorului Tata.

Sa fii tanar visator,
E ca plansul de chitara,
Cand faci lemnul tau un zbor,
Vis al viselor de vara.

Sa fii tanar amorez,
E-o luciditate oarba,
Cand prin farmec si prin crez,
Lasi intensul sa te soarba.

Dar eu… fiu o nota dulce,
Ca in ploaie sa te stiu,
Mai lichid ca inserarea,
In frunzisul aramiu…

Si sa-ti fac povesti in taina,
Tu - o seva;cea mai dulce
Si-n a libertatii haina,
Sa ne-mbratisam in cruce,

Sa ne prindem in buchete,
De mister universal,
Sa respingi straine plete,
Din covorul ancestral.

Sa fii tanar si nebun,
Sa fiu tanara si plina,
Si in parul ploii, brun,
Sa ne-mbratisam lumina…

Sa fii tanar si iubit,
Numai eu sa sed prin tine,
Sa ne dam, de-un infinit,
Rasuflarii lunii line…

Sa fim tineri totdeauna,
Si duminici sa ne fie,
Clipele cand curge luna,
Tu cerneala, eu hartie…

Altceva noi niciodata,
Doar nebuni eterni iubiti,
Si sa ne boteze timpul,
“FERICITI”…

Promisiuni

Atata vreme cat ma chemi in a ta casa,
Si-mbratisarea ta nu seamana-a hotel,
Eu te iubesc asa cum insusi calatorul,
Asteapta luminita din tunel.

Atata vreme cat nu ma blamezi in ganduri,
Si-mi spui cu voce calma ce te doare,
Eu te iubesc asa cum insusi credinciosul,
Se-nchina-n Sfanta zi de sarbatoare.

Atata vreme cat moartea lui ieri o tii departe,
Si imi redai frumos duminica lui maine,
Eu te iubesc asa cum insusi amaratul,
Saruta bucatica lui de paine.

Dar de s-o hotari destinul sa te-ncline
Spre zari mult mai frumoase decat mine,
Doar spune-mi si-am sa plec neintarziat
De nici n-ai sa mai crezi c-am existat.

Spice de grau

Acolo-n lanul vechi de grau,
O lume-ntreaga se dezbina,
Doar ca sa scoata la lumina,
Ce nu a fost si va sa vie…

E-o minunata poezie,
In fiecare spic ce-n vant,
Se vrea a fi mai mult pamant,
Decat un om ca oarecare.

Si e o cearta de culoare,
In cerul ca un foc nestins,
Si-n parul meu pe veci atins,
De palme ireale.

Degeaba-i buza lor mai moale,
Daca se lasa a oricui…
Mai bine fi-va-a nimanui,
Si moara impacata.

Si-o inima nesarutata,
Candva nu are sa mai fie,
Ticsita doar de saracie,
Si de o pace oarba.

Atuncea timpul sa ma soarba…
O ceasca de sirop de vara,
In pragul spicelor de seara,
Unde trecutul se desface.

Sa n-am mahnire si nici lance…
Pe fruntea mea sa scrie “Viu”,
Si sa regret ce-am vrut sa fiu,
Pe catafalcul vietii.

Acolo-i umbra frumusetii…
E nesfarsita poezie,
A glasului intrat sub glie,
Cu buna lui stiinta

Si crezul meu in nefiinta,
In uniforma sufleteasca,
Si-n Tatal ce-are sa uneasca,
Pe omul cu neom…

Acolo stam si-acolo vom,
Ucide pruncul lumii noi,
Facut din sarme si noroi,
Cu gest sarac si vorba lunga.

Si infinitul o sa unga,
Pe orisicine isi pastreaza,
Sufletul bland si mintea treaza,
Cu mirul sau vindecator.

Si spicul celui Salvator,
Se vrea mai mult pamant ca cete,
De lacrimi scrise pe-un perete,
Scuipat de fruntea lumii.

Aici sunt ei, aceia, unii,
Ce ne condamna agonia,
Dar ne invoca nebunia,
Prin ura si dispret.

Ne vad, ne-aud, ne dau un pret,
Apoi ne vand ranjind senil,
Durerilor unui azil,
Uitat de muza clipei.

Si ne imprumutam aripei,
In cateva penaje vechi,
Cu ochi, mirosuri si urechi,
Damnate de putere.

Ei ne acuza ca am cere,
Sa ne hranim cu trai onest,
Cand mila celuia celest,
S-a dus de langa noi.

Si ce nu stiu acei “eroi”?
Noi nu revendicam lumina,
Caci stim ca n-are cum sa vina,
Din maini fara povesti.

Dar azi, in lanuri batranesti,
Se vede o speranta calma,
Inalta numai cat o palma…
Dar ea are sa creasca.

E ploaia noastra ingereasca
Ce are sa o ude des,
Cu ce le pare neinteles,
Junilor tradatori…

Si ce nu stiu acesti pastori?
Macelul aspru dintre ei,
Va face cu sarmanii miei,
Revolte sangeroase.

Dar tot acelasi Bun ne-o coase,
Ranile grele si adanci,
Cu spicele crescute-n stanci,
Si-n lanurile vechi…

Acolo toate sunt perechi,
Si vor sfarsi perechi…

In rochie de mireasa

Nu stiu de cand ma tot asteapta,
O rochie alba, pe-un balcon,
Dar o gasesc la fel de tandra,
Ca o iubire pe-un peron…

Si-i bate vantul prin dantele,
Si o aduce-ncet la mine.
O simt pe trupul meu curgand,
Precum o miere de albine…

Ma pierd usor pe sub volane,
Si mi se face dor si sete,
De toata fuga fara vina
Prin codrii scrisi in vechi caiete.

Si daca n-o sa te iubesc,
Asa cum voi jura sub cruce?
Si daca sufletu-mi va vrea,
Pe cai straine s- o apuce?

Sa iau cu mine un blestem,
Ce l-am semnat fara sa stiu,
Ca pot sa te iubesc acum
Ca sa te sfasii mai tarziu?

Si rochia alba de mireasa,
Imi strange trupul temator.
Ma vad o alta mai frumoasa,
In apa calda de izvor.

Pe masa stau doua inele,
Ce-asteapta printr-o sarutare,
Sa povesteasc-amorul nostru,
Din stele si pana la soare.

Ma pierd in literele mici,
Din juramantul lor prea mare,
Si-n mintea mea astept un zid,
De frici sa ma separe.

Si daca n-o sa pot sa fiu,
Ce-o sa promit sub lege?
Si daca eu am sa ma schimb,
Si n-oi mai intelege?

Sa iau cu mine un contract,
Ce l-am semnat cu bucurie,
Fara a te putea iubi,
Din nori pana-n sicrie?

Inelul se asterne-ncet,
Pe ceasuri de tandrete,
Si-asa, fierbinte si frumos,
Se jura sa ma-nvete.

Dar mie tot mi-e frica. Doamne,
Sa-l merit fa-ma Tu!
Caci dintr-un univers de inimi,
Lui nu i-as spune Nu…

Si tremur ca o amarata,
In ploile de toamna.
Sa merit eu ca domnul meu,
Sa-mi spuna mie doamna?

Apoi se-aude-un pas usor,
Si usa se deschide.
Ma simt precum un faraon,
Captiv in piramide.

Fac ochii mari si ma intorc.
Un inger vad in prag,
Si teama mea imi pare-acum,
Un vis pustiu si vag.

Si Doamne! Cum sa nu-l iubesc,
Cand eu, fiinta ordinara,
Ma simt la pieptul lui mai mandra,
Ca luna-n ceas de seara?

Si cum sa nu-i daruiesc lui,
Toti zorii dulci ai vietii mele,
Cand eu, pe buza lui ma simt,
Cel mai sublim tablou de stele?

Cum sa ma tem a il iubi,
Fara rezerve si mister,
Cand daca nu pot fi a lui,
A altuia mai bine pier?

Iar el se-apropie zambind,
De silueta mea timida,
Si-mi spune ca-s un fluturas,
Abia iesit din crisalida,

Ca-s mai frumoasa ca apusul,
Ce se intinde peste ape,
Si c-are sa ma preaslaveasca,
Pana cand ceru’-o sa ne sape.

Si Doamne! Eu la brat cu el,
Pasind altarul tau,
Iti jur din tot abisul meu,
Ca e la bine si la rau.

Si zau ca teama nu mai am,
Caci in albastrul lui,
Amorul meu se lasa dus,
Pe-o jertfa fara cui.

Acum un “Noi”, din vechi pronume,
Se face verbul cel mai vrut,
In patul nostru plin de crini,
Si-mpreunari de lut.

Si Doamne! Cat iti multumesc,
Ca m-ai robit a sa,
Si c-ai scaldat penele noastre,
In dulce pacea Ta.

Voalul miresei ce am fost,
Si-am sa raman pe veci,
Flutura bland pe un peron,
Cu flori de lilieci.

Si rochia alba de mireasa,
Costumul lui de mire,
S-au impregnat in porii nostrii,
Ca intr-o manastire…