miercuri, 28 octombrie 2009

Cararea buzelor uscate(Despre lumina si intuneric)

Poate daca ar fi stiut ca acela va fi sarutul cel din urma,
I-ar fi daruit un alt gust, si-o alta aroma…

Lumina e o plapuma cu care viata te acopera cand ti-e rece.
Ea salasluieste-n orice se naste si-n orice se trece.
Lumina e o plapuma in care viata te invaluie atunci cand ti-e frica,
Intunericul te ineaca si te adanceste, lumina te spala,lumina te ridica.

Ea a ales intunericul.Ii place sa stea singura in noapte,
Pasind pe marmura rece a cararii buzelor uscate.
Nu-i stiu prea bine povestea.Mi-a zis doar ca o data era ca noi,
Cu dragoste in vene, cu sete de lumina si foame de culori.
Nimeni, nici chiar ea nu stie sigur ce-a schimbat-o atat,
De ce s-a abatut de la viata, de ce-a devenit un rebut…

Am cunoscut-o acum ceva vreme.Nici nu-mi vorbea la-nceput,
Am vazut in ea tristete, durerea unui suflet pierdut…
Sti ce mi-a zis prima data? Nu cred c-ai putea ghici…
Mi-a zis asa: “ De ce cand ne-am atins existenta, uitam a mai iubi?”
N-a vrut sa-mi spuna mai multe atunci dar eu m-am tot gandit,
Ca stie el ce spune, un suflet chinuit.

Astazi mi-a povestit mai multe. Am vorbit de iubire,
De tot ce-nseamna ea, devotament si daruire.
Mi-a spus ca a iubit si ea candva asa ca mine,
Si ca-l iubeste inca, asa-ntr-o amintire…
Mi-a zis ca uneori de el ii este dor,
Ca n-o sa uite niciodata noptile-acelea de amor…

Am intrebat-o cum de s-a terminat, cum de s-a sfarsit?
El a iubit-o, si ea l-a iubit…
Mi-a zis luandu-ma usor de mana,
“Nu ne-a fost dat sa fim impreuna”…
Se citeau in ochii ei doua lacrimi,
Si nenumarate chinuri si patimi.
Am intrebat-o pe cine i-a destinat soarta,
Si mi-a raspuns: “ singuratatea,
De ani si ani ma plimb prin noapte,
Pe cararea buzelor uscate.
A trecut aproape o viata intreaga,
Sunt o sarmana si ratacita oaie beteaga,
Chinuita de vorbe, promisiuni si fapte,
Cautandu-si iubirea pierduta in noapte,
Si amorul cel nescris in stele,
Ratacind pe cararea uscata a buzelor mele.”

Ea a ales intunericul.Poate acolo l-a pierdut pe el, si odata cu el s-a pierdut si ea,
Si probabil si in noaptea asta ii mai scrie in stele “ Nu ma uita”,
Poate intr-o zi se va intoarce sa-I readuca lumina,
Pe care-aproapte ca a stins-o in toti acesti ani, vina.
Dar in fiecare suflet e o lumina, catusi de mica,
Intunericul te adanceste, dar ea…ea te ridica…
Te inalta pana la ingeri si-napoi,
Lumina vietii in doi…
Sti tu, ca aceasta dintre noi…
Uneori simt ca suntem predestinati,
Tu nu ma scufunzi, tu doar ma inalti…


Cat despre biata femeie, chiar mi se rupe sufletul cand ma gandesc la ea,
A gasit iubirea, a trait magia, si n-a putut renunta…
Intunericul a ascuns-o si-a facut-o a lui,
Si cine stie cati oameni sunt ca ea…ai nimanui…

Cred ca daca ar fi stiut ca acela va fi sarutul cel din urma,
I-ar fi daruit un alt gust, si-o alta aroma…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu