miercuri, 23 iunie 2010

Oglinzile din pod


Cum fluturii m-au parasit a mia oara,
In podul verilor tarzii,
Am inceput sa vad cum zboara,
Durerea ochilor pustii.

Intr-o oglinda prafuita,
Imi vad barbara inocenta
Si buza mea cea indulcita,
De falsa lui clementa.

Il vad o data, il vad iara,
Cu lacunarele-i tristeti,
Si-i cercetez, in prag de seara,
Mandria crudei dimineti.

Timpul imi pare mai tacut,
Decat o umbra de castel,
Si ma topesc in asternut,
Iubindu-l fara el.

Il vad pe prispele prafoase,
Narcotizandu-si grav fatada,
Cu vorbe line si frumoase,
La spate ascutindu-si spada…

Dar nimeni, nimeni niciodata,
Nu mi-a zis ca iubind intruna,
Fiinta mea e maltratata,
De schimbul soarelui cu luna.

Si parca-l vad cioplindu-mi brate,
Din fier, alama si otel,
Ca sa-mi car sacii cu sperante,
Si sa ma-nchin mereu la el.

Si nimeni, niciun oarecare,
Nu s-a-ndurat un ceas sa-mi zica,
Ca tot visand un lucru mare,
Ma fac si eu mai mica.

Si il zaresc intr-un tablou,
Ma vad in ochii lui pe mine,
Carandu-i titlul de erou,
Si foamea de mai bine.

Si car coroana lui absurda,
Ii tin tariile cu dintii…
Orbia mea e-a toate surda,
Ma striga cerurile, Sfintii.

Dar eu nu pot, nu cer, nu caut,
Si parca vreau, si parca stiu...
Sa capat glas precum un flaut,
Fara stapan, stramos sau fiu.

Intr-o tacere mormantala,
Ma vad pe mine adorand,
Orchestra lui sentimentala,
Ce ma vrea pusa in pamant.

Ma vad intr-o oglinda sparta,
Si ma simt demna c-am putut,
Cu mine-vechea, aliata,
Sa scap de-un demon din trecut.

Cum fluturii m-au parasit a mia oara,
In podul vremii fara rost,
Mi-e dragostea de odinioara,
O mila pentru tot ce-am fost.

vineri, 11 iunie 2010

Fluturi

Toti fluturii din lume s-au profilat astazi in sufletul meu. Mii de pensule au trasat cu grija, un nou contur trecutului. Din umbra, m-am facut boboc de crin. Mahnirea zilelor de altadata si-a pansat ranile in cenusa mea inca fierbinte. Rana impletita cu rana, m-am vindecat si eu.Si n-am mai plans, caci e atat de dulce cand vad ce bine-i face lui ca eu respir. Si nici n-am mai suspinat, caci e atat de tandru cand euforia iubirii sale se ingramadeste in cutele obrajilor mei. Cu un singur zambet, renasc si eu si el. Si nu ma mai simt ca o batranete neputincioasa si solitara, abandonata pe o banca uscata, intr-un tablou de toamna. Din contra, nevoia unui baston s-a preschimbat in dependenta de zbor, de libertate toropita-n pasiune. Acum simt ca nimeni nu-mi mai poate frange aripile. Nici noaptea nu mai e neagra. Ea si ziua au renuntat la divort.Au realizat cat de trainica le este uniunea. Le-am ajutat si eu.Contopind in porii mei luna si soarele, le-am demonstrat echilibrul universal. Si drept rasplata, ele mi-au luminat dorinta de patru brate ancorate la un singur suflet. Nu mai imi e teama de nimic, acum nimicul pare a se teme de mine. Am tot ce mi-as putea dori. Cine n-ar vrea ca doi ochi albastrii sa-i daruiasca razele sfioase ale diminetii? Cine n-ar vrea ca doua buze atat de moi sa-i dedice dulceata celor mai frumoase vorbe? Cine n-ar vrea sa se scufunde alaturi de un trup atat de catifelat, profund si fierbinte, in oaza lunii pline? Numai un nebun, si nici acela suficient de tare incat sa refuze.
Umbrele de ieri, fluturii de astazi si florile de maine, m-au lecuit de frica. Toate plagile fostului meu destin s-au catarat pe o boare de vant si au plutit departe. Mi-am pastrat doar anomaliile preferate. Au durut si-or sa mai doara poate, dar nu ma pot rupe de ele. Mi-as pierde respectul fata de propria-mi persoana. Si nu m-as mai iubi. Si daca eu nu ma iubesc cu adevarat,eu care imi sunt tovaras fidel de-atata timp, atunci cine s-ar mai uita la mine? Numai un lunatic, si nici acela suficient de mult incat sa delimiteze prafuita mea prezenta. Mai bine sufarinta apasata decat un zambet sters. Altminteri, remuscarile au incetat sa mai muste din bolta inimii mele. Caci unde muscau ele, saruta el, si durerea se pierdea in abisuri. Si-asa, m-am vindecat de tot. A fost greu si pentru el si pentru mine. Poate chiar mai greu pentru el. Taras am parasit cripta nedreptatilor pe care timpul le-a comis cu nepasare. Si s-a tarat si el cu mine. El, om nevinovat, indesat cu egoism de eul meu, intr-o soarta ce n-o merita. Nimeni n-o merita.Dar el a promis.Si si-a infaptuit cuvantul cu demnitate. A acceptat complotul in care l-am azvarlit cu o marsava apropiere amoroasa. Si-am complotat si noi. Ce poate fi mai puternic, mai adanc ca tunelele sapate de privirile indragostitilor? Nimic. Eu si el am invins.Noi. Si azi ne-am dovedit victoria inca o data. Totii fluturii din lume s-au strans in mine. Am suferit dar a meritat fiecare litru de lacrimi, pentru ca astazi, prezentul mi-a livrat o dragoste sublima, un amor ce depaseste pana si barierele inimaginabilului. Pentru ca astazi, m-am impacat total cu mine insumi.De azi, sunt cea mai fericita.Si el, stiindu-ma asa, surade mai proaspat ca nicioadata. Iar eu, stiindu-l implinit, nici ca-mi mai trebuie ceva.

miercuri, 9 iunie 2010

Anomalie


Vreau sa ma plamadeasca crinii,
Sa concep epoca luminii,
Sa-mi fac prezentul epopee,
Sa-l cos cu lacrimi de femeie...

Vreau o reanimare dulce,
O dragoste demna de cruce,
O candela pe-un piept sever,
O aripa-ntre om si cer.

Vreau sa ma sufle o credinta
La poarta catre nefiinta,
La muntii ‘nalti dar fara culme,
La cimitirul fara nume.

Si vreau sa ma iubeasca timpul,
Precum legendele, Olimpul...

joi, 3 iunie 2010

Amor albastru

Maruntisurile zilei,
Si catapeteasma milei,
Flutura-n adancul marii.

Marea isi aduce-aminte,
De memoriile Sfinte,
Si incepe sa ne-adune.

Toti cadem usor, pe rand,
Gand la gand, din cand in cand,
In mirarile-amintirii.

Si pe stanci, brizele-aduc,
Un primavaratic truc,
Care l-am cersit candva.

Marea ne-a-nvatat asa...

Sa uitam de portul vested,
Sa ne mangaiem pe crestet,
Sa dam timpul pe-un sarut.

Prinsi in vieti plictisitoare,
Si-ntr-o galbena paloare,
Am uitat de tot albastrul.

Si chitara fara corzi,
E spuzita de nerozi,
Care-o calca in picioare.

Si ne doare si ne doare...

Far-a sti de ce, de unde,
Genele rasar mai ude,
Dimineata.

Marea ne picteaza fata...

Buzele ni se inmoaie,
Sufletele ni se-ndoaie,
Stand in ploaie.

Si cantam de bucurie,
Cand in valuri ni se-nvie,
Tineretea.

Marea nu ne-a dat tristetea...

Noi ne-am luat-o din nisipuri,
Si ne-am iscalit-o-n chipuri.
Ne-am uscat, ne-am prafuit.

Numai marea ne-a iubit...

Cu abisul profunzimii,
Dintr-un suflet parasit,
De trecuturi mari.

Noi privim cu ochii rari,
La ce am lasat in urma,
Si prezentul ni se curma.

Iar pe vreme de furtuna,
Marea iarasi ne aduna,
Pe un val.

E un vis fara final...

Si scapati de prin rutina,
Ne-mbatam cu o lumina,
Ingereasca.

Si Arhanghelul cel mare,
Ne da maini, ochi si picioare,
Sa uitam uitarea.

Cat ne mai iubeste marea...

Declin


Pe cer pasiuni muribunde.
Si visele toate, cu aripi plapande,
Ma-mbata ultima data.
Si-s cranguri pustii,
Cu dor de spahii,
Si muza iertarii e moarta.

Matasea-i de plumb,
Si-un lan de porumb,
Se tanguie fara scapare.
E ploaie in munti,
Si ani-s carunti,
Si marea albastra e mare.

Iar albul profund,
Piei-va curand,
Facandu-se una cu colbul.
Tarana-i usoara,
Dar ochii omoara,
Uitarea ce-o murmura corbul.

Si dintre lumine,
Doar una pe mine,
Ma mangaie moale pe frunte.
Doar una mai stie,
Ca-n nori de hartie,
Ramas-am o frageda punte.

Si soarele rece,
Priveste si trece
De ingerii mei sufletesti.
Si-acum la apus,
Copii-au adus,
Declinul boltei ceresti.

Si plang si cersesc,
Si ma miruiesc,
Sfarsitul sa-mi cada in poala.
Dar moartea-i un dar,
Un vechi sanctuar,
O izbanda scrisa cu smoala.

Si stau si astept,
Cu mana pe piept,
Chemarea sa-mi stinga fitilul.
Pacatele-s multe,
Pedepsele-s crunte,
Si tot ce-mi ramane-i azilul.