Noaptea pe covor

E intuneric afara. Violonisti din toata lumea isi deapana arcusurile in podul sufletului meu.Stau intinsa pe covor.Panze de paianjen flutura stangaci in bataia vantului inghesuit in fisurile ferestrei. Ploua. Sau poate plang eu.Nu stiu. Un amalgam de mirosuri si credinte imi inunda porii. Porumbeii dorm acum,au cazut in somnul lor de marmura alba si-au luat in ciocuri franturile vietii mele. Ma simt parasita. Si ce e cel mai rau e ca esti la un deget distanta de buzele mele. Aproape cu mine. Si totusi parca mii de oceane traverseaza acel spatiu ingust dintre palmele noastre. Incerc sa te ating, dar e ca si cum as incerca sa aduc caldura soarelui in pumnul dureros al ghetii. Tremur ca doua buze naive ce-si intampina primul sarut. Mi-e frig. Vreau ca bratele tale sa ma stranga iar, sa ma ascunda intr-un cufar de iluzii miscatoare, sa ma ingroape sub plapuma cerurilor, sa te stiu cum te stiam odata. Cersesc orbire. Dar tu imi lasi numai infumurarea adevarului. Ti-am zis ca nu mai vreau sinceritate, arunc-o! Dar tu continui sa ma torturezi.Si daca taci tu, tac si eu. Si lacrimez. Iti treci degetul peste pielea mea umeda. Nu-l simt. Oare chipul meu e plecat, sau mangaierea ta e o umbra fara stapan? Te-am izolat fara sa stiu. Intelesesem doar ca cine nu iubeste viorile sufletului meu, nu ma poate iubi pe mine. Si poate asa era. Dar acum, betonul pe care subconstientul meu l-a zamislit intre fiintele noastre, isi propaga racoarea pana in maruntaiele eului meu. Tone de ciment acoperind fara mila sicriele vechilor mele sperante. Dulcea mea reverie acum imi pare cea mai cruda profanatoare de morminte. Cea mai nedreapta. Si tu zambesti fara sa stii ce ne-asteapta. Cearsafurile sub care caracterele noastre diferite se duelau, au ajuns soapta unui foc tot mai slabit. Pana unde ne vor duce panzele inaltelor noastre juraminte? Noi nu mai suntem vapoare. Noi nu mai suntem deloc.Sau poate doar in povestile marinaresti, asta doar daca marea s-a hotarat sa pastreze amintirea a doi copii infantili care s-au cunoscut unul pe celalalt numai prin valurile varstei. Credeam ca te stiu. Ca te iubesc asa. Ca pot sa te schimb. Dar nici cel mai rece val nu ti-ar putea trezi simpatie pentru orchestrele sufletului meu. Cine nu le iubeste, nu-i pentru mine. Si-atunci cine ar putea fi? Singuratatea este singurul mire care ma intelege, iar in cinstea ei, inima mea, in noptile cu luna plina, se-mbraca-n rochie de mireasa. Astazi mi se dezvaluie unul dintre cele mai frumoase tablouri nocturne pe care Dumnezeu le-a zugravit vreodata. Dar ochii mei nu pot vedea de-atatea lacrimi. Vad numai prin corzile viorii. Si plang cu fiecare acord. Nu mai stiu nimic... Covorul este singurul partas al zestrei mele sentimentale... Tu unde esti? Te-am pierdut fara sa stiu ca te am, sau poate tu m-ai pierdut pe mine. Camera mea care altadata era toropita de bataile a doua inimi indragostite, astazi devine cea mai fidela adepta a negurei. Si nu mai pot, un imn solitar ma cheama, condeiul ma conjura. Ma simt sortita pieirii. Vreau doar sa cad in nestiinta. Cersesc orbire... Dar cine a pierdut-o ca sa o pot gasi eu? Adorm pe covor infasurata in privirea ta fantomatica. Si visele toarna alte ziduri si alte zabrele intre leganarea mea pe cerul vietii si realismul tau excesiv. Dar in metalul rece al barierelor dintre noi, ramane inca o urma de sensibilitate. Poate peste ani, cand ma va izbi dorul de povesti, voi topi metalul cu grija si te voi sculpta din nou ca prima data. Numai Dumnezeu stie, sau poate nici macar El...

Ingerul

Lumea nu stie nimic. Nu i-am spus. Si de ce i-ar pasa ei de pasajele intunecoase ale coridorului vietii mele? E mai bine asa. Oricum n-am nicio putere, balanta se inclina catre el si pentru a nu stiu cata oara in aceeasi existenta, m-a smuls din cer exact cand imi iubeam cel mai tare aripile. Si tot el e ingerul. Nu conteaza cate rautati zac in inima lui, imbracat in sarmul sau desavarsit, tot un inger ramane. Iar eu il urasc si il iubesc in acelasi timp. El e singurul vinovat. El a daruit fruntii mele sudoarea reveriei ca mai apoi s-o stearga fara mila. El mi-a asezat sub gene tabloul celor mai frumoase clipe si tot el l-a sfasiat cu ghearele unui monstru, lasand numai bucati izodiametrice pe retina mea. El m-a facut sa stau treaza nopti in sir incercand sa compun puzzle-ul inimii mele.Si dupa ce mi-am stors sufletul pana la ultima lacrima, a venit sa-mi spuna ca piesele lipsa erau la el.Ca le furase. M-a strecurat intr-un santaj meschin pe care slabiciunea mea l-a acceptat fara nicio reflectie. El, fulgerul launtric al fiintei mele, cel ce a facut din mine o punte intre doua sentimente de semn opus, legandu-mi la tample dispretul si in piept dragostea cea mai profunda dintre toate. Doi fiori ce inainte se respingeau, devenind sub mantia transparenta a eului meu, inseparabili. Eu n-am avut secrete. Daca l-am iubit, i-am spus. Daca am suferit, el a stiut de lacrimile mele. Daca am fost fericita, el era unicul motiv. Si acum ma tarasc ca un lant uman, haituita de incertitudine.Unde-am gresit? Care este motivul acestui chin interminabil? Ma sufoca porii propriei mele fiinte iar eu nu ma-ndur sa-mi sfasii pielea doar pentru ca pastreaza imprimeul buzelor lui. Dar ce pot face eu? El e ingerul.

Cea mai frumoasa dragoste

Cea mai frumoasa dragoste dintre toate,
Apartine oamenilor saraci
Care-si iau bogatia sufleteasca,
Din buzele de maci
Conturate la capatul lumii.

Cea mai frumoasa dragoste dintre toate,
Apartine celor suferinzi
Care nu-si cantaresc sufletul,
In tablouri de oglinzi,
Atarnate pe pereti de complimente.

Cea mai frumoasa dragoste dintre toate,
Apartine celor bolnavi
Care-si nasc copiii cu inima,
Fara dorinta de ai vedea sclavi,
Ai paturilor lor de batranete.

Cea mai frumoasa dragoste dintre toate
Apartine celor visatori
Care-si ingroapa nedreptatile zilei,
In plapuma de nori,
Si-a doua zi gasesc curajul sa le cheme inapoi.

Cea mai frumoasa dragoste dintre toate...
E mitul ochilor ce se saruta-n zori de zi,
Si-al celor care-si decupeaza gandul printre stele.
E luminarea cantecelor gri,
Si freamatul singuratatii mele.

Din umbre

Din umbrele ce ma-nconjor
A izvorat un vis steril,
Cu glasul moale si usor
Cu zambet cald si infantil,
Si mi-au suras de pe un val,
Corabii toate, prinse-n ceata
Si in amonte si-n aval,
Curgeau trezirile la viata,
Caci soarta m-adancise, vag,
Intr-o betie abatuta.
Nu stiu de cand,suflet pribeag,
Ma departasem de la ruta,
Precum un somnambul cazut
In somnurile nemuririi,
Precum un demon nevazut,
Reincarnat in biblia iubirii.
Dar astazi drumul meu e nou,
Plin de culori neinventate
Si ma strabate un ecou,
De voci soptind pe infundate,
Amoruri antice, ‘ntelese
Numai de-acei fauritori,
Cu ochii, inima si gandul,
Ca niste vulturi visatori.
Raspuns la toate-i numai el,
Ce pare ca-i scaldat in soare
Si mangaiat de-un porumbel,
Cu ochii umeziti in mare.
Si toate-s numai pentru el,
Cel ce m-a scos din iadul meu
Dandu-si o aripa eterna,
Doar ca sa pot sa zbura si eu.
Calatoria catre luna,
Mi-a destinat-o numai mie,
Si-apoi a luat un cuib de stele,
Vapai ascunse-n galaxie,
Si-n limbile fiintei mele,
A scris pe toate,rand pe rand,
“Eu te iubesc mult prea curand,
Si-am sa te uit mult prea tarziu,
Cand luna n-o mai scanteia
Cand astrii n-or mai vrea sa fiu,
Si-apoi din lumea nevazuta,
L-oi implora pe Dumnezeu,
Sa ma mai lase inc-o data,
Sa te sculptez in pieptul meu,
Si-ai sa ramai mereu cu mine,
Sub pietre, gheata ori noroi,
Privind cum creste urma-aceea,
Ce am sadit-o amandoi.”

Azi toate visele orfane,
M-au proclamat pe mine mama.
Precum un munte de icoane,
Isi naste sfintii si ii cheama
La pieptul sau de adevaruri,
Neprihanite si virgine.
Cu-acelasi farmec rapitor,
Din umbrele ce ma-nconjor,
Ma cheama visul meu pe mine.