miercuri, 28 octombrie 2009

Dimineata de septembrie

Era o dimineata rece de septembrie.. Sub ochii mei, toamna zugravea totul cu pana ei insangerata de durere. Vantul batea cu putere, purtand ramasitele verii catre cimitirul timpului. Priveam in gol, sau eram in gol…nici nu-mi dadeam seama. Vremea nu se schimba numai afara, ci si in mine. Toamna nu sorbea doar picaturile de fericire din paharul naturii, ci si fericirea mea din sufletul. Cu fiecare frunza ingalbenita de durerea mortii, la fiecare floare secata de culoare, simteam tot mai mult ca ma pierd. Privind la oamenii care paseau pe covorul de frunze, ma simteam ca ele. Desigur, odata ce moartea le-a secatuit de viata nimeni nu se mai oprea sa le-admire. Calcau cu usurita pe ultimul lor fosnet de viata, si le striveau cu nepasare. Ma simteam o frunza, sau chiar eram, nici nu-mi dadeam seama. Tot ce stiam era ca semana cu mine, atunci cand “el” a calcat pe visele mele, fara a varsa nicio lacrima, fara ca nicio urma de regret sa se intipareasca pe chipul lui schilodit de indiferenta.
Am stat toata ziua asa, mangaind frunzele in ultimul lor ceas, inaltandu-mi privirea catre cerul plin de nori, si scaldandu-ma-n razele nehotarate ale soarelui. Ce n-as fi dat sa pot vorbi pe limba lor,sa le alin durerile.Stiam cum e sa suferi...Candva, fusesem ca ele. Ma gandeam la ele, ca la mine si fara sa-mi dau seama stelele s-au asezat pe bolta cereasca, iar luna a iesit dintre nori, sa-mi lumineze gandurile-n noapte. Am plecat, amortita de neputinta, spre camera mea si-am adormit tarziu, in toiul noptii reci, cu vantul care misca frunzele ferdonandu-mi balade vechi, risipite in timp.
Era o dimineta calda de vara. “Huh?Pai parca ai zis ca era septembrie”- probabil asta va spuneti. Nu va faceti griji, aceeasi stare de confuzie excesiva am avut-o si eu. Si asta inca nu-i nimic, straniul abia acum incepe. Soarele stralucea puternic, iar razele lui mangaiau intreaga lume, cu o blandete fara margini. Vantul adia usor, iar eu ma leganam sub atingerile lui calde. Ma simteam usoara, simteam viata cum curgea inauntrul meu. Mintea imi era goala, toate gandurile disparusera, tot ce faceam era sa ma legan. Priveam pamantul, de undeva de sus… Deodata, gandurile mele au revenit. “Cum am ajuns asa sus?”, “Unde ma aflu?”,” Ce caut aici?”. Ma zbateam in puterea vantului ca o pisica in apa.Deodata, o voce imi spune:
-Hei! Opreste-te! Inca nu e timpul sa plecam.De ce esti asa agitata?
Ma rodea o teama de neinteles, caci vocea era foarte prietenoasa. Mi-am intors trupusorul firav catre cea ce rostise asta,si in mod accidental, mi-a scapat un icnet de frica.
-Hei! Ce e cu tine? Te-ai trezit cu fata la vant?
Aceasta intrebare a starnit hohote de ras.Cum era posibil asa ceva? Oare si eu eram ca ele? Eram oare o frunza????
-Ciii…ciii…cine sunteti voi? Am rostit sfioasa.
-Ia uitati-va la ea! Are amnezie! O fi batut-o prea mult soarele…
Din nou aceleasi rasete care mi se parea ca ma luau peste picior. “Oare cum ar trebui sa vorbesc?”, “ Ce sa le spun?”, “Ar trebui sa fiu enervata sau calma?”, “ Cum e posibil asa ceva?”- era un talmes balmes in mintea mea. Pana la urma mi-am gasit curajul de-a vorbi.
-Va rog, imi spune si mie cineva ce se petrece aici?
- Si ce anume vrei sa sti? imi rosti una dintre frunze.
-Pai, in primul rand as dori sa stiu cum am ajuns aici.
-La fel ca noi toate, ai fost purtata de vant, din loc in loc. Iar anul acesta te aflii aici, in aceasta frumoasa gradina.
Nu-mi venea sa cred, frunzele nu mor, doar cad lasand vantul sa le poarte prin lume, iar acesta, nu e un barbar asa cum imi imagineasem, el e doar expresul lor spre lumea noua.Totusi, eu nu eram frunza… si nu le puteam lasa sa creada asta, asa ca le-am spus:
-Eu nu sunt o frunza!!!
Din nou aceleasi rasete enervante.
-Da…si eu sunt regina Elisabeta. spuse ironic o alta frunza.
-Nu…vorbesc serios, nu sunt o frunza, e imposibil.
-Iti bati joc de noi?Ieri te-ai laudat ca vii din Franta, dintr-un copac de pe malul Loirei.
-Eu???
“Asta e cu adevarat ciudat” imi tot repetat in gand.
-Va rog, spuneti-mi adevarul. Cum am ajuns aici?
-Ti-am mai zis, la fel ca si noi. Uite, Jeniffer este din America, Natasha vine din Rusia, Monique e din Franta, ca si tine, Annet e din Germania si lista continua.
Apoi s-au auzit o serie de replici “ hello”, “bonjour”, “Hallo” , etc. Nu ma pricepeam la limbi straine, niciodata nu ma interesasera dar am intuit ca ma salutau. Frunzele asteptau nerabdatoare salutul meu…insa eu, nu stiam sa le raspund.
“Why do you not tell us hello?”, “ Pourquoi tu ne nous dis pas bonjour?”, “Warum machen wir nicht sagen, hallo?”-rasunau in neant.
Stateam abatuta si ma intrebam ce-or zice. Era prima data cand regretam ca nu stiam sa vorbesc in alte limbi, si ma durea foarte tare ca nu intelegeam ce spun. Eu, care imi dorisem sa le pot vorbi, doar cu o zi in urma, nu puteam s-o fac pentru ca, desi avusesem ocazia sa invat sa vorbesc in alte limbi, nu imi pasase niciodata. Eram victima propriei nepasari, si asta ma ranea profund. O voce m-a scos din sirul acestor regrete varandu-ma in unele si mai mari.
-De ce nu zici nimic? mi se adresa o frunza ce stia limba romana.
-Pentru ca, nu stiu sa vorbesc alte limbi. Nu inteleg ce spun ele. am zis rusinata.
-Cum se poate? Pai noi calatorim in atatea locuri, e imposibil sa nu fi invatat limba lor. Esti destul de batrana, nu se poate sa nu sti.
“Batrana, eu? Am doar 17 ani.Ce frunze artagoase!” imi repetam enervata. Totusi, nu putea sa nu-mi para rau ca nu le intelegeam. Imi aminteam de ziua de ieri, cand am stat cu dansele crezand ca le-nteleg.Dar iata ca nu stiu nimic. Si acum, cand am ocazia sa aflu, nu pot s-o fac, din pricina mea…din vina mea, pentru ca am fost atat de ignoranta si n-am incercat niciodata sa invat, desi timpul a fost bun cu mine si mi-a daruit atatea ocazii.Imi venea sa plang. Pe o creanga, una dintre frunze instorisea celorlalte povestea vietii sale. Ce n-as fi dat s-o inteleg…
Era o dimineata rece de toamna. La fereastra, eu priveam frunzele. “Huh? Pai parca erai o frunza.”-va spuneti. Pai da, eram o frunza, si ma uitam la “mine”. Ciudat, foarte ciudat,stiu. Si totusi, e adevarul. Ma simteam trista si posaca, atat ca frunza, cat si ca om. Suratele mele, agatate de crengi, vorbeau in limbi neintelese de mine, dar erau atat de vesele… se amuzau de povestirile lor, si fiecare avea cate ceva de spus, iar eu stateam singura si nefericita, si era numai si numai vina mea. Vantul batea atat de tare…simteam ca ma smulge,simteam cum ma rup de toate, cum cad intr-un gol, dar totusi niciun strop din viata nu mi-l sorbea toamna, ma simteam vie. Eram pe pamant, si priveam la mine. Ma picurau stropi fierbinti. “Ploua?”-imi spuneam. Nu, nu ploua, erau lacrimile mele. Ma mangaiam, priveam catre cerul inorat si imploram salvare pentru mine, scaldata-n razele nehotarate ale soarelui. Imi aminteam…Ceea ce nu stiusem pana atunci, era ca vantul acesta ma va purta catre o lume noua, si ca acest sfarsit nu era decat un inceput, un pas spre “mai bine”. Mi-era frica de schimbare. Si priveam la mine, spunandu-mi vorbe blande, dar neintelese. Toate vorbele insa aveau acelasi sens si sub lacrimile mele rugatoare, imi spuneam “da-mi drumul acum, nu-ti fie teama, voi fi bine”. Toamna ma zugravise atat de frumos… Eram atat de galbena si vie, trebuia sa-mi permit drumul catre acel inceput. Vantul, “calaul timpurilor trecute”, se transforma sub fosnetul meu in “calauza timpurilor viitoare”. Si desi mi-era teama, si-am plans pana ce stelele s-au asezat pe bolta cereasca, intr-un final mi-am dat drumul, m-am lasat sa plutesc libera pe-o adiere de vant.
Acum intelegeam…si stiam ca-n viitor aveam sa profit la maxim de toate ocaziile pe care mi le va oferi viata, ca nu voi mai ignora niciuna.Si nu in ultimul rand, invatasem sa nu ma mai tem de ceea ce va urma. Frica din ochii mei se micsora lasand curiozitatea sa mi se intipareasca in privire. Cat despre povestile frunzelor, nu pot sa nu regret ca n-am putut a le-ntelege. Nici limba universului n-o puteam intelege atunci, la cat eram de oarba. Dar din acea clipa am stiut, ca nu-mi va mai fi teama niciodata sa vorbesc cu cineva, pentru ca voi sti sa vorbesc cu toti. Eram hotarata sa invat, si sigura ca nu-mi va mai parea rau. Ignoranta ucide vise, dar visele se transforma-n cuvinte, cuvintele-n covor de frunze, si indrumate de glasul limbilor intelese, se preschimba la loc in vise. Si copacul meu creste, creste incarcandu-se tot mai mult cu vise si teluri pe care sunt hotarata sa mi le-ndeplinesc. Atunci cand nu intelegi, cum ai putea sa sti incotro mergi si ce vei intalni acolo? Automat ti-e teama, si atunci cand ti-e teama, apare vantul -“calaul” iar tu, esti o biata frunza robita pe care el o duce catre moarte.Nu mai vezi lumina, si te complaci in intunericul care te-absoarbe si te transforma intr-o pata neagra. Si cand te trezesti intr-o zi ca vezi o lumina, deja ti-ai acoperit trecutul de pete. Desi voi invata sa vorbesc pentru toti, si sa inteleg pentru mine, deja am pierdut clipe ce meritau pretuite pentru totdeauna. Si niciodata nu voi uita regretul acela sincer, ce mi-a facut sufletul sa se zguduie ca un vulcan inainte de-a erupe, si ochii sa-mi lacrimeze ca o mare sub nebunia furtunii. Poate ca nu regreti acum ca nu ai invatat sa vorbesti si sa intelegi celelalte limbi, dar intr-o zi, iti va parea extrem de rau si nu vei putea intoarce timpul inapoi, pentru ca sansele vin odata-n viata…le ei, raman,le lasi dispar. Toti suntem la fel, si daca noi intre noi nu ne intelegem, atunci cine sa ne-nteleaga?
Era o zi rece de septembrie.Racoarea de afara, palea sub ochii mei, calzi de atata dragoste.Toamna zugravea totul cu o maiestrie neasemuita iar vantul, venea ca o “calauza a vremurilor viitoare” sa indrume frunzele catre “lumea noua”. Priveam in gol, si il umpleam cu multumirea mea sufleteasca. Vremea se schimba afara, dar nu si in mine. Toamna nu umplea doar paharul cu fericire al naturii, ci si sufletul meu.
Stateam in gradina si priveam la frunzele cazute pe jos. Stiam ca una dintre ele sunt eu, si ma bucuram din toata inima. Le mangaiam, si le vorbeam in atatea limbi... Tot anul invatasem din greu si eram multumita de mine. Si-acum urma sa-mi iau zborul din nou, purtata de “calauza vremurilor viitoare” catre “mai bine”. Teluri si scopuri noi mi se asezau la picioare precum un covor de frunze, iar eu mergeam printre ele cu grija, ca nu cumva sa le strivesc. Vroiam sa le indeplinesc pe toate, si stiam ca pot. Imi trebuiau doar niste sanse! Si cum ele apar la tot pasul, eram pregatita sa le imbratisez pe toate. Oh! Cat de mult iubesc toamna!!!


Increde-te in timp, urmeaza-ti calea,
Nu te teme! Doar asculta-ti chemarea!
Profita de ocazii, si-o sa gasesti lumina,
Si daca-ai sa gresesti, doar pe tine sa dai vina.
Alieaza-te cu vremea, fi ucenicul ei,
Ascult-o, intelege-o, si-ti va da tot ce vrei.
Nu te teme de efort, caci fara el nu exista progres,
Nu fi ignorant, daca vreti ca viata sa-ti capete sens.
Pretuieste lucrurile mici, caci ele-i dau aroma vietii,
Si nu vei cunoaste lacrima amara-a tristetii.
Ai grija cum pasesti, caci calci pe visele ce le ai de implinit,
Doar zbate-te pentru ele, si vei fi un om fericit.
Fa tot ce poti ca sa cunosti limbile lumii,
Sa nu te-ntrebi nicicand “ce-or spune unii?”,
Invata sa vorbesti pentru toti, si sa-ntelegi pentru tine,
Si crede-ma ca nu vei regreta, si-ti va fi mult mai bine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu