vineri, 20 noiembrie 2009

Daca n-ai mai pleca…

Mi-au impregnat buzele tale,
In par, pe gat si la ureche,
Miros de coji de portocale,
Si gust de suflete pereche.

M-a oglindit clipirea ta,
In chip de umbra ratacita,
Si fara-a sti ce va urma,
M-am declarat ranita.

Sageata de amor s-a-mfipt in mine,
Ca un ecou etern al vocii,
Care ma poarta catre tine,
De cand se numarau bobocii.

Si iata-ma stand singura in pat,
Si ascultand suier de tren,
E ora noua si-ai plecat,
Si dorurile mi se cern.

Caci pana maine-i cale rece,
Si fara tine e pustiu,
Mirosul pielii tale ma petrece,
Ca pe-un betiv paharul de rachiu.

Tu esti alcoolul meu si cea mai fina,
Mai dulce si mai parfumata floare,
Esti soiul meu de heroina,
Si clipa fara tine doare.

Si te miros pe pielea mea,
Si mi te tatuez in sange,
O floare de nu ma uita,
Sadita-n ochiul care-mi plange.

De ai putea sa stai aici pe veci,
Sa nu ne stie nimeni niciodata…
Sa vina trenul,sa nu pleci,
Pe sina de sub roata,

As fi cea mai ferice dintre iele,
Si tu ai fii de printre ingeri cel mai tandru,
Si ne-am iubi pe paturi de nuiele,
Sub ochi fierbinti de candelabru…

Nebunie efervescenta

Uneori urasc sa-mi tarasc inima pe afara.
Ma simt ca o buza uscata si rece,
Sub ochii unei nopti de vara,
Tacute si betege.

Cateodata urasc sa-mi fiu aproape.
Ma simt ca un chibrit ars de robie,
Sub glasul nepatruns de soapte,
Scaldate in nimicnicie.

Sunt ore-n care aud cum glasuieste pamantul,
Ce zace rastignit sub o piatra defuncta.
Ma simt claviatura ce imbraca vantul,
Intr-o armonie suprema,profunda.

Dar uneori urasc nota gandurilor,
Care vin sa ma scape din ceata,
Si intensitatea obositoare a randurilor,
Ce ma aduc din nou la viata.

E atat de bine sa ma fac ca nu mai stiu,
Carnea ce-mi sta legata strans de oase…
Sa ma preschimb din suflet stacojiu,
In dulcea himera a viselor noastre…

Urasc cand cineva mi-alunga reveria,
Cu ghionturi ascutite de real.
Cum pot sa imi mai mangai cu stele fantezia,
Cand ceilalti ma-ndeamna spre spital?

Da…sunt bolnava,prea bolnava de iluzii,
Dar nu voi ca sa ma vindec de vis.
Si zi de zi imi injectez perfuzii,
Cu teluri care altora le par de neatins.

Nu-mi complic viata cu matricea si-analiza,
Ele-mi traseaza peste ganduri doar limite,
Ele vor doar sa inceteze criza,
Cuvintelor ce mi se-nvart adanc in minte.

Dar ele curg prin mine ca o muza,
Si ma inchina ca pe-un zeu.
La pieptul lor, vremea se-amuza,
De vorba ce mi-atarna greu.

Si nu mi-e teama sa m-arunc de pe un munte,
Atata timp cat versul ma-nconjoara,
Dar cand inchipuirea mi se-ascunde,
Ma simt in mine ca-ntr-o gara.

Si-astept sa vina trenul sa ma poarte,
Precum o litera nascuta-n amortire.
Nimic din toate astea nu mi-ar fi departe,
De as muri pe limba ta,iubire…

Imi pare un copil nevinovat,
Sufletul meu cel ticalos,de fiara,
Cand timpul ma asteapta-n pat,
Cu un boboc de crin sculptat in ceara.

Si te intampin,dragul meu ca pe un inger albinos,
Si cu tandrete-ti smulg aripa,
Apoi ma-mbrac in chipul tau frumos,
Si te sarut sorbindu-ti clipa.

E-atat de bine sa privesc prin ochii tai,
Efervescenta nebuniei mele,
Sa vad cum Noaptea-mi sade la calcai,
Si imi asteapta lacrima s-o spele.

Dar lacrima nu mi-a ajuns decat pe gat,
Si pan’ la talpi e lunga calea.
Dar cand ma voi usca de-atata vant,
Ea imi va umezi visarea.

Si fiind tot in pielea ta,iubire,
Am sa-ti ating sufletul,lin…
Cu-n infinit de flori de nemurire,
Si cu un zambet cald, senin.

Apoi am sa-ti redau aripile-albe,
Si mainile ni se vor impleti cu norii.
Ne vom iubi frumosi ca doua nalbe,
Pictate-n mijlocul culorii.

E minunat sa vad cum se preface,
Realul zugravit cu floare moarta,
Intr-o suflare sincera,vivace,
Si visul vesnic intr-o poarta.

Noi vom deschide impreuna poarta-aceasta,
Si-ti voi intinde la picioare lumea mea,
Atunci fugi-va vina si napasta,
Ca nu am fost mereu a ta.

Parca ne vad soptind cu cerul,
Doi renegati sub o umbrela,
Citind inscriptia de pe inelul,
Cu care am jurat sa-ti fiu fidela.

Parca ne vad soptind cu marea,
Doi pescarusi albastrii,
Intr-un sarut ne-om contopi cu zarea,
Iar luna ne-o ascunde printre astrii.

Parca ne vad soptind cu vantul,
Doi omuleti din zahar si dantela.
Candva ne-o povesti si randul,
Cu murmurarea lui rebela.

Nu-mi amintesc ce imi doream,
Pana sa te cufund in viata mea.
Iar timpu’-n care nu te-aveam,
Nu inceteaza-a ma vana.

Dar eu l-am parasit demult caci lumea-aceea,
N-a fost a mea si n-am trait-o eu.
Adevarata Eu zace-n femeia,
Ce astazi te numeste Dumnezeu.

Parca ma vad topita-n ochii,
Cu care ma urmezi in fantezie,
Cu dragostea gemand pe tivul rochiei,
Cusuta de batrana vesnicie.

Si te poftesc pe harta vietii,
Sa-mi conturezi buza-n magie,
Sa imi cioplesti lumina diminetii,
In coaja de lamaie.

Si sa bem pana om uita,
Ca lumea e rotunda,
Doar stropi din nebunia mea,
Si sa vibram pe-o unda.

Iara cand visele or sa ramana chele,
Fara dorinte ca sa ne mai tina,
Sa desiram din ghem de piele,
Un munte de rugina.

Atunci ne-om aseza imbatranirea,
Pe cerul greu si inorat,
Caci ne vom fi-mplinit menirea,
De-a ne iubi neincetat…

miercuri, 18 noiembrie 2009

Frustrare

Atunci cand eu eram nimic,
Nu ma luai in serios.
Si-acum cand eu insemn ceva,
Te porti umil,frumos.

Candva tu ma acopereai,
Doar cu antipatie.
Dar astazi ma primesti cu drag,
Intr-o prietenie.

Odata eu ti-am stat in fata,
Siu nici nu m-ai vazut.
Iar azi pretinzi fara de jena,
Ca vesnic m-ai placut.

Ma-ntreb daca-ai stiut vreodata,
Cine sunt eu,si cum ma cheama,
Caci pana astazi,niciodata
Nu m-ai bagat in seama.

Nu ti-e rusine,prefacuto,
Sa spui ca ma cunosti?
Cand dupa tine-ntreaga lume,
Contine numai prosti?

Daca nu ai nimic sincer de zis,
Mai bine taci din gura!
Ar fii pacat sa istovesti,
Profunda ta “cultura”…

In memoriam

S-a stins vecinul meu in zorii zilei,
Iar in onoarea lui eu zugravesc,
“Laude” vechi si noi in coltul filei,
Sa afle cum ca babele-l iubesc.

Chiar ieri statea in barul garii,
Si se ruga unui pahar de tuica,
Sa-i mai reteze din caldura verii,
Si sa-i mai deie cate-o “puica”,

Ca tare era singur si obosit saracu’,
Si ca muncise-n viata lui cat pentr-o vesnicie,
Dar cat era de “bun” , lua-l-ar dracu,
Nimeni nu pare sa mai stie.

Cand se-ntorcea seara beat mort,pe strada,
Bodoganea si pentru morti si pentru vii,
Si toate babele se adunau sa vada,
Cum el preda filozofie la copii.

Si le spunea cu o vadita vanitate,
De vin,de bere blonda,bere bruna,
Si povestea cu-atata patos de dulcea lui ebrietate,
Ca nici Pinochio nu-l intrecea la minciuna.

Cand se lasa tarziul il zoreau,
Oamenii toti si se-ntorcea la bar.
Si zorii zilei il gaseau,
In sant sau la spital.

Cand in final se intorcea acasa,
Tragea in beci la damigeana,
Apoi se aseza tafnos la masa,
Band cana dupa cana.

Si se trantea apoi in pat,cu bratul tot pe sticla.
Cand se trezea iesea mahmur la soare,
Si ii cantau copii la gard “Hopa Mitica”,
Iar el ii injura cu-nflacarare.

In orice zi il regaseam la fel de sifonat.
Sa lase crasma ca sa steie singurica?
Asa ceva nicicand nu s-a-ntamplat,
De cand l-au botezat Mitica.

Si-acum dupa atatea-njuraturi “senine”,
Sosesc vecinii sa-i aprinda lumare.
Toti vin tacuti sa il inchine,
Sa-i spuna cat de rau le pare.

Si il jelesc babutele cu vorbe,
Si oamenii il plang cu randu’,
Copii stau la gard si bat din tobe,
“S-a stins Mitica Sfantu!’ “.

Cum era el cu-adevarat,toti pare c-au uitat,
Si se inchina cu credinta si tarie,
La Sfantul nostru vesnic beat,
Ce ne-a fost “om de omenie”.

marți, 17 noiembrie 2009

Cantecul Sirenei

Din mosi stramosi e-o vorba veche,
Ce-mbratiseaza tandru mitul.
Se zice ca in noapte sta de veghe,
Si mana-n mana cu-insusi infinitul,
Mandra,onirica,plina de scopuri aspre,
Mareata si necrutatoarea Sirena-a marilor albastre.

Din mosi stramosi cazut-au in adancuri,
Vitejii marinari cu ale lor corabii.
Atatia ochi,atatea suflete si-atatia muguri,
S-au rupt subit in gheara unei vrabii,
Cu glas duios si-ndemnuri spre abis,
Cu vorba dulce si cu chip de Sfant cioplit in vis.

Nimeni nu a stiut vreodata unde-i duce,
Acea graire-angelica,divina,
Dar au plecat facandu-si cruce,
Si implorand s-asculte nota fina,
Din melodia de matase a purei vesnicii,
Ascunsa printre solzii zeitei aurii.

Si poate unii-au reusit s-asculte-o gama,
Dar nimeni nu s-a-ntors invingator,
Caci neinduplecata si frumoasa doamna,
I-a imbracat cu-un cantec cutremurator,
Apoi i-a dus c-un val in a marilor arca,
De unde n-au stiut vreodata sa se-ntoarca.

In mrejele-i cazute din himera,
Ii prinde pe cei ce-i strabat cararea,
Sorbindu-le-existenta efemera,
Si risipindu-le usor suflarea,
Iar ei se pleaca molcomi in a ei cantare,
Si o-nsotesc adanc,adanc in mare.

Acum cand noaptea isi rastoarna-n ape stele,
Domnita-si plimba-agale trupul rece,
Catand in lung si-n lat corabii grele,
Pe care sa le ia si sa le-nece.
Si cine stie cati or mai urma si-n asta seara,
S-asculte glasul ei si-apoi sa piara…

Ea e Sirena marilor albastre,
E dulcea-ademenire a visurilor noastre.
Din mosi stramosi ea fura viata,
Si o ascunde-n sufletu-i de gheata.
Si cine stie cine-o sa-i auda de departe,
Strigatu-i dulce, calauzitor spre moarte,
In asta sumbra si intunecoasa noapte...
Ne cheama cu un viers duios in ura ei,hiena…
In marea de mister…ne-asteapta ea…Sirena…

duminică, 15 noiembrie 2009

Fuga ursuletului

Mi-am zugravit de tavanul copilariei,
Gustul primului meu sarut.
S-a clatinat magia-n mine,
Si inocenta mi s-a rupt.

Am agatat la gatul ursuletului meu,
Parfumul primei mangaieri.
Si noaptea pe cand eu dormeam,
El a fugit spre nicaieri.

Am asezat pe raftul cu creioane,
Culoarea primului te iubesc.
Si ma intreb fara-ncetare,
De ce imi vine greu sa cresc?

Treziti-ma candva

Treziti-ma cand anii or sa planga,
Si cand teroarea se va stinge.
Lasati-mi glasul sa se franga.
Treziti-ma cand ninge.

Acum ca ziua e mai scurta,
Si noaptea e atat de lunga,
O reverie-mi pare absurda,
Si poezia-mi pare cruda

Treziti-ma cand va veni sfarsitul,
Si cand dispretul va cadea in mare.
Lasati-mi in deserturi infinitul,
Treziti-ma cand va fi soare!

Acum cand cerul s-a intunecat,
Si norii i-au ramas in vara.
Un zbor imi pare-asa neinsemnat,
Si aripa imi pare o povara.

Treziti-ma cand ranile s-or trece,
Si cand va rasari o floare rara.
Lasati-ma pana atuncea rece.
Treziti-ma cand EL o sa apara!

Mai bine treziti-ma cand totul va disparea,
Sau...nu mai conteaza...treziti-ma candva!

Infinitul tinde la zero

Mirosul ingalbenit de spital,
Aglomeratie de carnaval,
Minciuni cu gust de infinit,
Un cearsaf vechi si ponosit.

Apoi mai e si ea.Pe patul aspru,
Imbracata intr-un suflet albastru.
Amintiri cu straie de bal,
Zacand pe patul din spital.

In rest, nimic.Toti se plimba tacuti,
Purtand in par aura de necunoscuti.
Dar toti o stiu, toti i-au creat parfumul,
Stropindu-i cu sperante drumul.

Amintiri cu straie de furtuna.
Pe pat e ea. La geam e luna,
Si din sufletul albastru,
O balada-i canta-un astru.

Avea zece ani pe-atunci.
Ii placeau pisicile cu dungi.
Avea ochii mari si plini de viata,
Si-n gand un fir de ata.

Vroia sa fie doctor de pisici,
Si sa-i ajute pe cei mici.
Se grabea, sadea in curtea mamei,
Remediul propriu contra foamei.

Parintii ii spuneau ca nu-i frumos,
S-aduca-n curte un pisic jegos.
Dar ea imbratisa in murdarie,
Orisice mata-aflata-n saracie.

Si intr-o zi s-au strans la masa,
Si i-au rostit ca n-o mai lasa,
Sa-mbratiseze strazile sarmane,
Carand in brate fel si fel de lighioane.




Dar ea le-a zis ca le iubeste,
Ca le va tine, le va creste.
Si ca pan’ ce va fi mare,
Va fi doctor de-animale.

“Mai ai un infinit de clipe”-ziceau toti,
Te-oi face mare, oi avea copii, nepoti.
Si ea le-a zis-“si daca n-o sa cresc?
Daca infinitul acesta nu-mi da voie sa traiesc?”

La zece ani e un pic cam greu,
Sa vezi cum curge timpul tau.
Dar ea stia, auzea cum o cheama,
Intunericul din crama.

Un miros de alcool al mortii,
Ii umplea visele noptii.
Stia ca-i prizoniera-n vis,
Precum un suflet in abis.

Desigur ca nimeni n-a luat-o-n serios.
Era atat de bizar, de hidos,
Sa nu mai creada ca timpul tinde la infinit,
Sa nu mai creada in clipele ce le-aveau de trait.

Dar acum, vazand-o pe patul de spital,
Se inecau cu un sirop amar,
Din infinitul negru,nemilos,
Care i-a-ngenuncheat precum un ticalos.

Ciudat…Si s-au gandit atata vreme,
Ca timpul e prea lung ca sa ii cheme,
Pe patul de sfarsit al ficei lor,
Sa-i cante vesnicia-n cor.

Si ce-i si mai ciudat e siguranta,
Cu care ei au incercat sa smulga clanta,
De la usa spre teroare,
Lasandu-se-absobiti de vorbe goale.

Cand se gandeau ca ieri hranea pisica,
Cu mila ei,din viata ei.Of…mititica…
Optimismul a fost mai bland.Le-a daruit stropi de roua,
Sa-si mai salveze-o lacrima sau doua.


Ce ara copila?Ecoul lui niciodata…
O pisica,o mama,un tata.
Si mai stiu si ce nu are…
Lumina zilei viitoare.

Increderea prea multa strica,
Cand clipa nu se-asterne veridica.
Nu poti sa stii cand vine toamna,
Ca nu ti-o aseza sub gene, vama.

Nu conteaza cati ani ti-a dedicat,
Din timpul vested si uscat.
Nimeni n-are pasaport pentru moarte,
Dar ea ne cara iute si departe.

In fiecare zi un alt copil,
Sau un batran sarman dintr-un azil,
Se-aseaza instovit pe sina mortii,
Si-asteapta sa il calce ochii noptii.

Iar azi,copila noastra sade cu pisica-n brate,
Si-asteapta trenul sa-si agate,
Manutele ei mici de ghemul vietii,
Care i-a desirat lumina diminetii.

Dar nu e trista, desi ar fi meritat un infinit,
Cu ore-naltatoare de trait.
Ceasurile i se incurca in blana pisicii,
Iar ea toarce in tremurul fricii.

Pe dungile negre de felina,
Se rasfrange acea ultima lumina.
Copila surade dar in ochii pisicii zace furia lui Nero…
Infinitul tinde la zero…

miercuri, 11 noiembrie 2009

Violul

Uneori, aparentele inseala mai mult decat ne putem da seama. Si cateva minute in care iluziile iti presara ceata peste lantul gandurilor ajung sa te coste intreaga viata. O decizie gresita,un act necugetat sau un simplu moment de nebunie in care tanar fiind, vrei sa-ti demonstrezi profunda ta razvratire in ceea ce-i priveste pe cei mari care “n-au de unde sa stie prin ce treci tu si ce simti”, se transforma brusc intr-o trauma irecuperabila, intr-un esec irevocabil. Adrenalina dispare, iluzia se naruie sub ochii tai disperati si in glas ti se intipareste o rugaminte fierbinte catre timp, catre soarta, catre intregul univers. Rogi clipele sa se perinde inapoi si constati cu stupoare ca e prea tarziu…Plangi, te zbati si regreti totul…dar nu mai poti schimba nimic din trecut.Insa prezentul ramane proaspat.
Depinde cum alegi sa-ti continui viata.
Asta avea sa afle Silvia, o copila de 16 ani.Parintii ei erau despartiti de ceva vreme, iar ea decisese sa ramana alaturi de mama ei.Silvia n-a intrebat niciodata motivul divortului, il stia si singura, vazuse de multe ori cum tatal ei o lovea fara mila, ca un barbar pe mama ei. Ana(mama ei), de asemenea, nu deschisese niciodata acest subiect. Poate ca o durea prea tare, poate ca ranile ei nu se vindecasera indeajuns.
Silvia era un suflet bun, in pofida rautatilor pe care ochii ei mici si inocenti le vazusera. De cand parintii ei se despartisera ea era mai tacuta,pastra o oarecare distanta fata de mama sa, prefera sa stea singura decat in compania celorlalti colegi. Asta pana cand Silvia l-a cunoscut pe Marius. Marius, tipul “protector” si aparent bland avea sa-i cufunde bucuriile vietii(care deja erau destul de mici) in intuneric. Dar Silvia nu stia toate astea, ea vedea in el un refugiu, o ascunzatoare plina de caldura si dragoste, o ruptura fata de lumea in care ea nu-si mai dorea sa traiasca. Cunoscandu-l pe Marius, atat cat el a lasat-o sa-l descopere, Silvia l-a vazut ca pe un inger menit s-o scape de chinul tacerii, ca pe un umar pe care sa planga si ca pe un obraz din care sa zambeasca. El era cu 4 ani mai mare, dar diferenta de varsta nu conta. Se intalneau zi de zi la scoala apoi el o conducea pana la coltul strazii, timp in care ea ii destainuia lui fiecare ramasita de teama, fiecare fasie din viata ei tumultuoasa.
Toate astea pana intr-o zi cand mama ei, chinuita de tacerea ficei sale s-a hotarat sa vina la scoala sa vorbeasca cu dirigintele Silviei, sperand ca asa sa mai afle cate ceva despre ea. In timp ce Ana se indrepta spre cancelarie, a zarit-o pe Silvia in bratele lui Marius. La inceput pe chipul ei s-a instalat socul, apoi o furie inimaginabila.Fiica ei n-a pomenit niciodata de vreun baiat. Ba chiar ii jurase ca ii va spune de indata ce se va indragosti de cineva, asigurand-o ca asta nu va fii prea curand. Se parea ca relatia lor ajunsese intr-un punct mort, si desi stia ca nu comunicau prea mult spera ca aceasta perioada de raceala dintre ea si Silvia sa fie trecatoare, altfel spus o faza din adolescenta-asa cum o numea ea. In acel moment,Ana ar fi vrut sa se duca sa-i ceara socoteala, dar s-a mai gandit o data si a realizat ca nu e cazul sa faca o scena.In fond, aveau tot timpul din lume dupa scoala. Cu rasuflarea taiata, Ana isi grabi pasii spre usa abandonand intentia cu care venise la scoala.
Odata ajunsa acasa, Silvia isi gasi mama asteptand-o in sufragerie. Era obisnuita ca aceasta s-o astepte incercand sa scoata cateva vorbe de la ea, asa ca nu i s-a parut nimic anormal. Ana isi pofti fiica alaturi de ea, invitand-o sa discute. Silvia lua loc iar Ana incepu conversatia.
-Am venit azi la scoala, rosti ea.
Pe chipul Silviei se intipari teroarea.Oare ce vazuse Ana? Copila tacu.
-Te-am vazut cu…un baiat.Nu stiu cum il cheama, poate daca ti-ai fi gasit si tu putin timp sa vorbesti cu mine as fi stiut cine este.
Reprosuri? Inima Silviei zvacnea vrand sa-i iasa din piept. Apoi scandalul izbucnii.
-Nu e treaba ta! Eu nu ma bag in viata ta, asa ca nu vad de ce ai face-o tu! Sunt destul de mare ca sa am grija de mine! Si de cand te intereseaza?
Lacrimi fierbinti curgeau rauri din ochii Anei.
-Cum adica nu e treaba mea? Sunt mama ta! Imi pasa de tine mai mult decat de mine. Te crezi mare? Ai doar 16 ani, habar nu ai ce-nseamna viata.Ce stii despre individul acela?Nu pare potrivit pentru tine.E mai mare nu-i asa?
-Bine ca stii tu…Da,e mai mare. Si ce conteaza?Daca tu ti-ai ales barbatul gresit asta nu inseamna ca o sa fac la fel.
Ultima replica s-a infipt in sufletul Anei ca o sageata.Inghenuche rapusa de durere scufundandu-si fruntea intre palme.Silvia iesi din casa si tranti usa cu putere. Ana ar fi vrut s-o strige…dar nu-si gasea vocea…ar fi vrut sa plece dupa ea, dar nu-si simtea picioarele.Cand a gasit in sfarsit puterea de a se ridica, Silvia era deja departe. Ana era ingrozita. Ce sa faca? L-ar fi sunat pe baiat…dar nu stia unde sta,si nici macar cum il cheama.A sunat la colegele Silviei.Niciuna nu parea interesata de soarta ei.
Intre timp, Silvia ajunsese la Marius.Acesta o saruta cu patos iar ea isi planse necazurile pe umarul lui.Ii povesti totul, inflacarata de revolta tipic adolescentina. Vazand cat de vulnerabila este Silvia, baiatul o pofti cu obraznicie in camera lui promitandu-i ca o va face sa uite de suferinta. Copila accepta cu usurinta, datorita moralului ei scazut. In ochii lui Marius sclipea sfarsitul intensei sale asteptarii. Silvia avea sa fie a lui,acum era momentul sa obtina ceea ce-si dorea de atata vreme. Se asezara pe pat iar Marius ii atata supararea, intorcand-o tot mai tare impotriva mamei ei. Asta avea sa-i asigure drumul spre victorie-gandea el. O lasa pe spate, spunandu-i vorbe dulci si jurandu-i ca va fi langa ea totdeauna. Usor,incepu s-o dezgoleasca iar ea vazand in asta un simplu joc nu se impotrivi.Sarutari din ce in ce mai fierbinti, copilaria urla in pieptul ei si dorinta nestavilita in ochii lui…apoi urma propunerea. Marius ii spuse Silviei cat de bine are sa se simta si cum va uita de toate. Indoielnica,aceasta isi aminti ceea ce mama ei o invatase, si refuza propunerea lui spunandu-i ca nu este pregatita. Dar Marius nu era gata sa accepte vreun refuz.O ironiza facand-o “fetita mamei” si incetul cu incetul aceasta ceda. Hainele aruncate pe jos, El si Ea sub cearsaf, sarutari si promisiuni fara fundament,rasetul infundat si temator al Silviei, si constiinta ei care ii striga “Opreste-te”.Apoi fata zise:
-Putem sa folosim macar prezervativul?
-Prezervativul este o tampenie…senzatia e total diferita cu el…nu e bun de nimic.Linisteste-te prostuto,ai incredere in mine!
Pret de cateva secunde, Silvia se lasa din nou dusa de val, dar apoi striga:
-NU!OPRESTE-TE!NU VREAU!
Se ridica din pat disperata dar el o lovi trantind-o inapoi.Ii acoperi gura cu cearsaful.
-Ai face bine sa taci micuto! Nu ma face sa te lovesc din nou! Vino aici!
Sub stransoarea lui Marius, Silvia se zbatea ca un miel dus la taiere. O tintui cu bratele lui puternice de pat si ochii ii sclipira de satisfactie.Silvia era a lui, si nimic nu-i putea sta in cale. Gemetele victoriei, obsesia bolnava si satisfactia pe care lacrimile ei i-o ofereau lui Marius, toate vor ramane atat de vii in podul cu amintiri dureroase ale Silviei. Totul se termina destul de repede, desi pentru ea calvarul dura enorm. Marius se ridica triumfator, si sorbi o inghititura din cutia de bere de pe noptiera. O privi mandru de el, apoi pe chipul lui se aseza o stare de dezgust.
-Hm…Credeam ca esti mai buna de atat! Stii…am asteptat destul de mult si ti-am ascultat atata timp balivernele…Puteai sa te straduiesti si tu un pic!
Lacrimile Silviei curgeau necontenit. I-ar fi raspus, dar nu-si gasea glasul…s-ar fi ridicat din pat, dar nu-si simtea picioarele. Dezamagirea din ochii ei era atat de adanca… Niciodata nu a crezut ca Marius putea fi asa. Daca n-ar fi vazut cu ochii ei, n-ar fi crezut nicicand. Dupa cateva minute in care el isi fuma linistit tigarea, Silvia rupse tacerea.
-Pot sa plec acum?rosti ea tematoare.
Marius se apropie scarbit de trupul fetei si rosti indiferent:
-Poti sa faci orice ai chef…nu-mi pasa.In ceea ce ma priveste, poti sa te arunci de pe pod. M-ai plictisit destul.
Marius ii arunca fetei hainele de pe jos si ii deschise usa camerei poftind-o sa iasa. Sleita de puteri, Silvia isi tara trupul afara din incaperea sufocanta. Se imbraca respirand greoi iar Marius aparu ca o naluca intensificandu-i si mai tare suflul.
-Sper sa nu povestesti nimanui despre mica noastra escapada.Altfel…n-o sa-ti fie bine deloc! Nici pentru tine nici pentru “mamica ta scumpa”! Oricum nu s-a intamplat nimic…rosti el cu indiferenta.
Lacrimile o podidira din nou pe Silvia. Porni intr-un ritm alert, cu pasi leganati si inegali spre usa.
Speriat de faptul ca fata ar putea marturisi cuiva, Marius o opri.
-Hei, papusa! Nu te mai comporta ca un copil! Si tu ai vrut…nu-i mare lucru. Haide, stiu ca ti-a placut…
Vorbele lui se scufundau in ochii Silviei. Il auzea ca pe un ecou indepartat, din ce in ce mai slab.Deschise usa si pasi in aerul rece de afara. Suferinta ei se adanci in bataia vantului. Era ca si cum toate lacrimile lumii se ingramadisera in ochii ei negrii. Era absenta. Se prabusi iar fata ei palida isi facu loc printre frunzele galbene ale toamnei.
Cand Silvia deschise ochii isi zari mama standu-i la capatai, si dezmierdandu-i fruntea.
-Mama!
-Silvia! Fetita mea! Esti bine?
-Nu sunt sigura…Ma doare capul.Cat am dormit?
-Doua zile.Te-ai lovit cand ai cazut in parc. Unde ai fost? Am fost asa de ingrijorata!
-Am…Eu…
Glasul Silviei se pierdu printre hohote de plans.
-Iubito! Ce este? Ce ai patit?o intreba Ana.
Silvia tacea.Lacrimile siroiau pe obrajii ei intr-o tacere apasatoare.
-Silvia? Te rog…vorbeste cu mine.
Din nou tacere.
-E vorba de baiatul acela cu care te intalnesti?M-am gandit, ai dreptate, e viata ta. Iti dau voie sa iesi cu el. Doar sa nu mai dispari asa.
-Nu…nu mai vreau sa aud de el!izbucni Silvia.
-De ce?Spune-mi!
-Nu pot…o sa ne faca rau!
-Cine?CINE? striga Ana exasperata.
-Marius! Lasa-ma mama!izbucni din nou Silvia.
Ana citi groaza din privirea ficei sale. Intr-o fractiune de secunda, puse intamplarile cap la cap si realiza ce se intamplase.
-Nenorocitul! Doar n-a indraznit!Silvia???
Lacrimile curgeau necontenit iar chipul Anei era schilodit de o ura nemarginita.
-O sa plateasca! Unde e?SPUNE-MI UNDE LOCUIESTE!
-Nu, mama, o sa-ti faca rau! Te rog nu!
Copila isi infasura bratele in jurul gatului mamei sale. Dar Ana n-o mai vedea.I-ar fi spus ceva s-o aline, dar nu-si gasea cuvintele. Ar fi vrut s-o linisteasca, dar nu-si gasea mangaierile. Ana ii saruta ochii Silviei cu degetele ei acrite de ura si pleca vijelioasa.Silvia isi ingropa chipul in perna si ramase singura in camera de spital.
Ana lua masina si porni pe strazi, cautand chipul baiatului pe care il zarise imbratisandu-i fiica pe coridoarele scolii. Merse ore-n sir manata de dispret si scarbita de josnica fapta a tanarului. “ De ce mi se intampla mie? Cu ce-am gresit? De ce fiica mea?”.Cautarea continua fara niciun rezultat. Increzatoare, Ana se duse la scoala pentru a cere informatii legate de tanarul Marius. Afla cum ca terminase liceul, si locuia singur.Directorul ii dadu adresa iar ea o lua sperand sa fie cea potrivita. Ajunse in locul indicat, ciocani, insa niciun raspuns.Usa era incuiata, si cercetand cu atentie gradina neingrijita Ana vazu semnul “De vanzare!”. Ingenunche rapusa de durere si pret de cateva minute ramase zacand pe iarba umeda. Viata ei fusese zdruncinata de un nemernic pe care nici macar nu-l cunoastea.Si totusi, ce efect avusese asupra existentei sale efemere…Nimic nu mai avea sa fie la fel.
Ana se intoarse la spital. Ingrijorarea o tinuse pe Silvia treaza in tot acest timp asa ca ea rasufla usurata cand isi vazu mama teafara. Se ridica grabita din pat, ignorand durerea de cap si o imbratisa pe Ana din tot sufletul.
-Mamico! Ce bine ca te-ai intors!
Un zambet mic, dar totusi un zambet se aseza pe chipurile lor tulburate.
-S-a mutat…A plecat! Nenorocitul! Lasul!rosti Ana cu o durere inimaginabila.
Silvia ofta si isi ighiti durerea tocmai cand o lacrima se pregatea sa vada lumina zilei.
-Ai avut atata dreptate mama! M-am inselat.Din cauza mea trecem astazi prin toate astea.Cearta-ma!
-Nu e vina ta! Poate ca n-am avut destula grija de tine.Trebuia sa fiu mai atenta!
Se tinura in brate cateva minute. Sub stransoarea lor, suferinta se diminua facandu-le loc unor surasuri.
Asa le-am cunoscut eu pe Silvia si Ana. Ma lovisem in timp ce alergam la ora de educatie fizica si imi fracturasem bratul, si intamplarea a facut sa nimeresc in acelasi salon cu ele,exact in momentul in care cele doua isi cereau iertare. Nu pot sa va descriu ce am simtit atunci cand mi-au istorisit intamplarea dar inca imi zvacneste inima de dispret cand ma gandesc la suferinta celor doua.
Am reflectat zile-n sir si am realizat ca pentru toate exista un motiv. Mai intai apare un gand,apoi gandul se transforma intr-o iluzie, iluzia in fapte, faptele in decizii si deciziile in consecinte.


Dumnezeu ne scrie soarta cu condeiul Lui necrutator. Nimanui n-ar trebui sa-i fie sortit un asemenea fapt si totusi lucrurile acestea se intampla cu sau fara vointa noastra. Doar Unul scrie destine, altii iau decizii si isi implinesc chiar si cele mai josnice fantezii,doar pentru bunul lor plac, tragandu-ne pe noi, implicati fara voia noastra, in vidul suferintei. Dumnezeu e papusarul,unii se perinda pe ata din mana Lui,iar altii apar ca niste marionete,jucandu-si rolul pe scena vietii.
Poate ca Dumnezeu a vrut ca prin acest rau, sa indrepte neintelegerile dintre mama si fiica.Dar oare nu a fost un pret cam mare? Totusi de un lucru sunt si voi fi intotdeauna sigura.Destinul le va plati suferinta cu monede de fericire. Balanta se va echivala mereu si din toate intamplarile au avut cate ceva de invatat.Poate ca aceasta i-a fost Silviei o lectie si poate ca a protejat-o de ceva mult mai dezastruos.Nu uit faptul ca Silvia n-a ramas insarcinata si nici nu a capatat vreo boala. Am ramas prietene si vorbim deseori, dar de fiecare data in vocea ei se simte o farama durere. Au trecut doi ani, zambeste din nou cu pofta si Ana e fericita. A marcat-o, desigur, dar viata merge intotdeauna inainte si doar pentru ca ai primit o lovitura nu inseamna ca trebuie sa-ti pleci fruntea. Silvia s-a gandit in repetate randuri sa-si ia viata, dar in fiecare dimineata a gasit cate un motiv pentru a continua sa traiasca. Ana a incurajat-o mult, si asta a contat enorm pentru ea. Nu au aflat niciodata ce s-a intamplat cu Marius,dar sunt sigura ca nu va ramane nepedepsit.Cineva acolo sus vegheaza si are grija ca fiecare sa primeasca ceea ce merita.
Probabil sunt multe ca Silvia, din pacate , si vreau sa le spun ca nimic pe lume nu e suficient de groaznic ca sa te determine sa-ti iei viata. Timpul nu se intoarce inapoi dar lucrurile pot fi remediate. Intotdeauna vor ramane regrete, si intotdeauna te vei simti vinovata acuzandu-te pentru cat ai fost de slaba, si pentru toate pe care le-ai fi putut face altfel. Intotdeauna te vei intreba “ce-ar fi fost daca…?”.Dar lucrurile sunt asa cum sunt si nimeni nu le poate schimba oricat de tare si-ar dori. Asa ca daca a existat acest “Marius” si pentru voi, stergeti-va lacrimile. Silvia a reusit sa treaca peste,si voi puteti. Viata e un camp de batalie. Iti trebuie o inima de razboinic ca sa supravietuiesti, dar o puteti face!Tot ce trebuie este sa va scoateti glontul din inima, si sa astupati rana cu cat mai multe clipe frumoase. Stiu, e foarte greu dar…nimic nu e imposibil…
Parerile de rau si acuzatiile nu schimba cu nimic trecutul. E timpul sa-ti ridici fruntea, “Silvia” si sa ierti ce ti-a facut “Marius” , pentru ca urandu-l, il pastrezi viu in inima ta adancindu-ti rana.Iar tu “Ana”, imbratiseaza-ti fiica si iarta tot raul.Ajut-o sa-si recapete increderea de sine, iubeste-o si umple-I gaurile inimii cu clipe frumoase!
Nu uitati! Totul se intampla dintr-un motiv(Maktub-asa sta scris).

Raiul meu

Literele danseaza spanzurate,
De lacrimi din eternitate,
Vantul adie bland peste copaci,
Tu ma privesti …zambesti…si taci…

Pe patul meu din nori de vata,
Eu zac de poezie sugrumata.
Se flutura frunzele din parul meu,
Tu ma privesti visand…zambesti…mereu…

Eu ma ridic si ma asez la masa mea de pin,
Si din stilou imi picur versul, lin.
Si luna iar rasare, in noapte-mi sade sfestnic,
Tu ma privesti scriind…si-mi zambesti…vesnic…

Rimele curg in lantul poeziei,
Iar eu adorm in palma vesniciei.
In ochi, in par, pe buze, se zugraveste al meu rai…
Tu ma privesti dormind…ma simti…ma ai…

In alta lume

Uneori chiar ascultam glasul realitatii,
Dar acum chiar ca nu-mi mai pasa de ea.
Eu nu sunt un articol dat publicitatii,
Si nici o marca noua de cafea.

Sunt doar eu, nebunul din sahul vietii,
O visatoare cu ganduri dezradacinate,
Ma hranesc cu stropi din roua diminetii,
Si cu povesti stravechi,de mult uitate.

Cu visele mele sarut norii pe gene,
Iar vantul imi plimba aripa prin noapte.
Si ma opresc din vreme-n vreme,
Sa-ti mai ascult cateva soapte.

Mi-e dor de tine cand te vad pasind in viata,
De mana cu absurda ta realitate.
Si cum i te supui ca o paiata,
Cand uiti sa ma citesti din carte.

Cat ai crescut! Si parca prea devreme,
Si m-ai lasat, o pata de cerneala printre randuri.
Cred c-am stiut ca visul tau n-o sa ma cheme,
Decat atata cat te-oi insoti in ganduri.

Dar lumea mea e sus, cu nori, cu vant, cu stele,
E prea tarziu s-o parasesc si nici nu vreu,
Sa fiu pamantul aruncat printre pavele,
Cand m-or impinge toti in hau.

Eu am decis sa plec in alta lume,
O lume ce mi-e destinata numai mie,
Nu-mi pasa daca am sa fiu un “fara nume”,
Nu-mi pasa pentru voi ce-are sa fie.

Acolo unde merg e numai soare,
Si norii mei m-asteapta sa ma-mbrace,
Cu stoluri si buchete de culoare,
Rupte din pura si suprema pace.

Iar lumea asta e departe si prea sus,
Ca sa mai pot a te zari vreodata,
Dar o sa imi aduc aminte ce mi-ai spus,
Si rau n-are sa-mi para niciodata.

Candva o sa pleci din real si tu, dar in alt univers,
Caci lumea asta e numai a mea si pentru mine.
Dar pana-atunci eu am sa zbor, si am sa curg in vers,
Pe alta lume…cu visul tot la tine…
Acum te las…ramai cu bine!

marți, 10 noiembrie 2009

Un adevar

Un adevar mi s-a nascut prematur pe buze,
In stele-i scris, in ochi i-un vis si-i zugravit pe frunze.
Cand gandurile mele-au inceput sa-nvete valsul vietii,
Credeam c-o sa ma doara-atat de tare, ca n-am sa mai prind zorii diminetii.
Dar iata-ma aici, si tot cu voi ramasa,
Tot tanara si tematoare, tot acasa.

Un singur adevar ramane adevar intotdeauna,
Nu-l curma anii,nu-l sugruma nici minciuna.
E unul singur, caci pe restul viata le-nfasoara,
Intr-o minciuna cu parfum de scortisoara.
Azi adevarul e un fals cu strai de sarbatoare,
E-o buruiana cu pretins statut de floare.

Si ma intreb de ce mi se arata mie,
In versul meu cu glas de vesnicie,
Un adevar ce-i scris pentru cei mari.
Probabil ei nu sunt la fel de curajosi,de tari,
Ca sa accepte-odata pentru totdeauna,
Ca urla-n piepturii banii, ca ne-a-ndoit minciuna.

Dar eu am auzit cum clipele roiesc ca o fanfara,
Pe buza mea cu dor nestavilit de primavara.
Si nu prea stiu ce pot sa schimb doar eu,
La literele sugrumate sub condeiul unui zeu.
Dar o sa-ncerc sa rastignesc un adevar,
Sub frunza-ngalbenita-a unui mar.

Si-am sa va rog sa nu-l calcati iar in picioare,
Ca-n vremurile-n care eu eram nemuritoare.
Cand adevarul va-nflorii si se va face fruct,
Probabil parul meu va fii deja carunt.
Dar tot am sa ma bucur pentru alte generatii,
Ce s-or iubi si s-or avea ca fratii.

Si adevarul nostru, marul astazi interzis,
Va fi din nou pomul maret din Paradis.
Si vom fii iar o biblie de veacuri,
Ce-or sa rasara si-or sa-nalte steaguri.
Vom fi din nou cum ne-au lasat strabunii,
Vom rupe lantul slabiciunii.

Noi o sa inviem precum un Phoenix din cenusa,
O sa urcam pe scara catre ceruri, si-o sa batem la usa,
Mai rusinati de noi ca niciodata,
Si-o sa strigam in cor “Iarta-ne, tata!”.
Atunci minciuna n-are sa mai fie,
Nici viciu si nici camp de batalie.

Atunci au sa inalte ingerii lumina,
Peste a urii noastre radacina.
Si-au sa se lege demonii cu teama,
De streangul din sfarsitul care-i cheama.
O sa fim buni, si rau o sa ne para,
Ca am facut din ziua, seara.

Un adevar a inflorit in versul meu,
Un adevar ce-l poarta-n suflet chiar si un ateu,
Nu-l recunoaste, si se face ca nu-l vede,
Dar el cu-asa mare tarie se increde,
In glasul care-i tulbura gandirea,
Si-i leagana dezamagirea.

Un adevar il stim,ramane vesnic adevar,
Iar intr-o zi il vom canta cu totii-n cor.
Nu-i bine, nimic din tot ce facem nu-i normal,
Si daca ne-am unii cu ar fi banal,
Sa-ntoarcem lumea, sa se-nvarta iarasi langa soare,
Nu lang-o vorba-nselatoare…
Nu dupa-un ceas de ratacire,
Nu pentru-un moft de razvratire…
Ci pentru noi, si pentru clipele ramase,
Sa-ngenuchem spusele false,
Sa purtam steag de adevar infipt in ganduri…
Sa curga vesnicia randuri, randuri…

Tu, floare rara

Tu, floare rara din abis,
Adu-ti aminte ce-ai promis,
Cand m-ai legat de frunza ta vioaie,
Cu lantul stropilor de ploaie.

Tu, floare rara de visare,
Adu-ti aminte clipa-n care,
Ti-am daruit petala mea dintai,
Si mi-ai jurat c-ai sa ramai…

Tu,floare rara, unde esti?
In stele, soare ori povesti?
Mi-ai dedicat din basme doar o parte?!
Si eu care credeam c-ai sa imi scrii o carte…

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Printre crengi, printre ramuri…

Printre crengile vietii,
Bate vantul cu putere,
Smulgand frunzele tristetii,
De pe ramuri de durere.

Niciodata n-am stiut,
Cat de bine mi-e cu gerul,
Pan’ ce din necunoscut,
Mi-a rasarit cavalerul.

Bate vantul peste lume,
Si in ochii lui albastrii,
Luna-ncepe sa-si adune,
Intunericul si astrii.

Si din steaua lacrimarii,
Canta lupii fara vlaga,
O balada a plecarii,
Pentru-o amintire vaga.

Printre ramurile grele,
Timpul cade violet,
Si canta durerii mele,
Ultim glas dintr-un sonet.

Negru

Faramitele din albul iernii,
Se-aseaza peste granitele negre.
Soseste calauza vremii,
In pragul pompelor funebre.

Dar n-am murit niciodata,
E doar negru, negru si doliu.
In camera intunecata,
Ma rasucesc intr-un fotoliu.

Si beau din ceasca neagra,
Cafeaua ramasa dintr-un ecou.
Ma simt o amintire vaga,
Ma simt in mine ca-n cavou.

Dar imi e bine, n-am murit,
E doar negru, negru si noapte.
Pe chipul meu inmarmurit,
Nu mai incap nici soapte.

Si ma imbat din haina neagra,
Privind imensul gol din mine,
Cu un miros tacut de ambra,
Ramas din dorul meu de tine.

E negru, numai negru peste mine!
Pe buze, in priviri si la ureche…
Si totusi mi-e atat de bine,
Cu negrul stand de veghe...

Lupoaica singuratica

Sunt doar o lupoaica singuratica,
Cu colti ascutiti de visare,
Cu ochii umeziti de roua,
Si gene de rabdare.

Astept ca luna stralucinda sa ma cheme,
Sa ma aseze-n poala ei de astrii,
Si sa imi plimbe-n suflet totdeauna,
Lumina ochilor albastrii.

Sunt doar o lupoaica singuratica,
Cu blanuri aspre de-ntuneric,
Cu buze acre de dispret,
Si zambet luciferic.

Astept ca luna-n ceruri sa ma strige,
Si sa-mi agate la ureche o balada,
Sa ma sarute ca si ochii lui albastrii,
Ce azi pare c-au obosit sa ma mai vada.

joi, 5 noiembrie 2009

In a cerurilor palma

Zboara! Zboara fara teama-n,
Ale cerurilor brate,
Ce te striga si te-ndeamna,
In inaltul de sperante.

Urca! Urca fara frica,
In a cerurilor palma,
Ce ti-a asezat pe-aripa,
Tineretile in rama.

Pleaca! Pleaca cu credinta,
In al cerului mister,
Ce te-a smuls din suferinta,
Dandu-ti lacrimi de otel.

Vino! Vino-n dulcea pace,
Dintr-un colt de paradis!
Noaptea plange, ziua tace,
Sus, in poala unui vis.

Doar ramai pe fila lunga,
Din a cerurilor carte.
E tarziu sa te ajunga,
Cruda si cumpita moarte.

Stai acolo totdeauna,
In al norilor desis.
Cand din cer cadea-va luna,
Zorii vor veni furis.

Iara tu sa sezi mereu,
Pe sub norii lungi de vata.
Veacuri or cadea cu greu,
Tu n-oi cadea niciodata.

Sa fii neclintit si rece,
Cand furtunile se cern.
Stea luceste, stea se trece,
Tu vei straluci etern!