luni, 21 decembrie 2009

De-atunci si pana azi...


Ochii mei se macinau in noapte,
Ca doua boabe de cafea.
Ma simteam singura.
Trenul plecase ca un vant lunatic.
Priveam pe fereastra,
Zicandu-mi ca strazile sunt mai seci decat sufletul meu.
Ma simteam ca o sapatura in carne vie,
O rana ce se adancea tot mai mult,
Intr-o liniste de urechi smulse...

Tu mergeai ca un somnambul,
Care-n noapte isi cauta mainile,
Pierdute in razboaie...
Dar mainile tale ramasesera la mine,
Sa ma stranga in brate cand vine frigul
Sa ma imbete,
Si sa ma faca dama lui de gheata.

Eu stateam cu mintea rasucita sub gene.
Cerseam somnului sa ma rupa de dor,
Sa-mi sfasie nerabdarile,
Sa-mi imprastie visele,
Si sa ma legene intr-o amortire,
Desfacuta doar de buzele tale.

Tu iti plangeai golul din piept,
Fara maini ca sa-l mangai.
Erai ca un inger intr-o cusca,
Iar eu te iubeam atat de mult,
Incat mi-am infipt in suflet,
Un cutit de pene din aripile tale.
Puteam fi orice iti doreai,
Totul pentru un zambet.

In pod torceau fotografii vechi.
Ma intrebam de ce nu le-am aruncat.
Nu-mi mai pasa de toti acei ochi spurcati,
Care-mi dadusera mie lacrimile lor,
Continuand sa ranjeasca.
Ma gandeam,
Daca viata mea ar fi fost mai buna fara tine.
Atunci a inceput chinul.
Am cazut pe podea si ma zbateam.
Spasmele imi gadilau inima,
Si ea se zvarcolea ca o rama,
Intr-un ac de pescuit.
Am inceput sa tip,sa zbier,
Sa ma lovesc de pereti,
Am daramat toate cartile din biblioteca,
Le-am sfasiat cu dintii.
Eram turbata ca o pisica ce-si apara puii,
Dar mai fragila ca o petala de crin.
Oricine mi-ar fi atins sufletul,
Ar fi murit inecat,
Intr-un ocean de remuscari.
Mi-era sila de mine,
De mintea mea bolnava.
Din intuneric,au aparut mainile tale,
Si m-au scos din durerea mea.
Ele aveau ochi.
Mii de ochi albastrii ieseau din degetele lor,
Ceea ce m-a facut sa cred ca ma privesti,
Intotdeauna.

Tu iti increteai buzele uscate.
Si ele ravneau la mine,
Asa cum sufletul meu tanjea sa te aiba,
Pe bolta noptii.
Erai sclavul dorintelor
Si le inchinai pe toate,
Numai mie.
Nu conta cati ochi te-ar fi privit,
Cate alte degete te-ar fi mangaiat,
Cate buze fierbinti ti-ar fi cerut sarutari,
Tu ma vroiai pe mine,
Numai pe mine.

Prea departe de mine era timpul,
Si zilele cand patul meu,
Nu era decat o scandura moarta.

Azi tu imi lasi nu numai mainile tale,
Ci si ochii,urechile si buzele,
Sa-mi tina de cald.
Iar eu,
Eu imi asez intreaga faptura,
La picioarele tale.
Poti sa ma invelesti cu buze,
Sau poti sa ma strivesti cu pasi,
Tot o sa te iubesc.
In sinea mea,
Stiu ca nu m-ai rani niciodata...

Albastru


In ochii tai ma simt ca acasa.
La mine era mereu albastru.
Erau nori cu gene intoarse,
Mări cu pleoape moi si buze tandre,
Copaci cu frunze pline de cerneala.
Vantul se lovea de tigla,
Doar ca sa moara si el,
Si sa se faca albastru,
Sa coloreze frunzele,
Sa unduiasca marea,
Sa faca dragoste cu norii,
Si sa ajunga candva,in ochii tai...

La mine cand ningea,fulgii erau intotdeauna prea grei,
Prea grei sa-i poata tina pamantul.
Cand ningea era cutremur.
Fulguia des si ma clatinam cu fiecare stea.
Cand totul inceta aparea un porumbel albastru.
El se aseza peste fruntea mea si ma facea vant,
Ma facea tandra ca buzele marii,
Usoara ca frunzele copacilor,
Si mai moale decat norii.
El ma ducea pana la ochii tai si inapoi.

La mine cand ploua,ploua cu dureri si cu spaime.
Atunci noptile erau negre si ma simteam ca si moarta.
Atunci tu tineai ochii inchisi si nu te gandeai la mine.
Viata era ca o pruna uscata...
Buzele mării erau la fel de uscate ca si viata,
Copacii se rupeau,
Vantul se chircea sub stresini,
Porumbelul plangea sub aripa lui Dumnezeu.
Plangea cu lacrimi de sange.
Soarele uita sa mai vina sau venea dar era prea negru,
Pentru albastrul din mine.

La mine primavara era un martisor prafuit,
Uitat pe un mormant albastru.
Amintirile saniilor si clinchetelor de zurgalai,
Se ofileau pe treptele de marmura ale lui Martie...
Si lunile treceau ca norii.
Copacii infloreau si ma faceau sa cred,
Ca si tie iti infloresc ochii,
In asteptarea mea.
Primavara zambeam gandindu-ma cum rad ochii tai,
In aerul proaspat al diminetii.
Suradeam la unison cu tine,
Dar niciunul dintre noi nu stia.

La mine vara era un vajait ametitor.
Toate culorile se asezau in jurul meu,
Iar eu lesinam cautand albastrul.
Atunci tu priveai alti ochi,
Iubeai alte buze,
Miroseai alti umeri,
Poate mai moi decat ai mei.
Pe atunci nu ma cunosteai ca acum.
Ma intreb cat de albastrii ar fi fost ochii tai,
Daca m-ai fi iubit de-atunci,
Si cati ochi de pisica ar fi lins,
Urmele pasilor tai marunti.

La mine toamna era o frunza albastra.
Ma leganam in vant,
Dar el nu ma rupea niciodata,
Imi refuza fericirea.
As fi putut sa-mi frang carnea,
Sub talpa ta eliberatoare.
Dar nu,el se incapatana sa-mi lase trupul,
Si ma trimitea in alti ochi,
La fel de caprui ca si ai mei,
Ucigandu-mi sufletul.

La mine iarna era rosie.
Tu sarutai zapezile cu degetele altcuiva,
Lasand in urma rauri de sange.
Eu imi spalam sufletul in ele,
Si el se facea oglinda fulgilor de nea.
Porumbelul meu albastru era pierdut in alte lumi,
Si cuibul lui se descotorosise de mine.
Numai eu nu puteam sa-i uit penele...

In ochii tai ma simt ca acasa.
Uneori ma jucam de-a v-ati ascunselea cu albastrul,
Plangeam si tanjeam dupa el,
Dar nu mi-era frica.
Stiam ca e undeva,acolo.
Acum porumbelul meu vine in fiecare anotimp,
Sa-mi sarute sufletul,
Desfrunzit de sange.
Nicio alta nu mai conteaza pentru tine,
Ochii tai infloresc in plamanii mei.
Buzele tale imi miros umerii goi,
Imi imbraca sufletul intr-o camasa de forta,
Ca nu cumva sa ma frang vreodata...
Acum saruti zapezile cu degetele mele,
Si din ele tasnesc rauri de matase,
Iar tu le lasi sa curga peste vechile mele rani.

Nu fi trist,n-aveai de unde sa sti
Si oricum ...
Doar prezentul conteaza,
Si el e atat de albastru...

duminică, 20 decembrie 2009

A murit Moartea

Vantul se lovea de stanci rupandu-si carnea,
Stelele noptii luceau frangandu-si oasele,
Raurile cu obraji rumeni sopoteau usor
Si ghetarii isi mangaiau resemnati crevasele.

Moartea galopa grabita-n intuneric,
Luna plangand, isi musca singuratatile.
Incepuse sa ploua iar pamantul uscat,
Se fragmenta,numarandu-si bucatile.

Eu priveam pe geam poreclindu-mi defectele,
Si incercand sa scot radical din infinit.
Crengile copacilor imi ascundeau intentiile,
Sub un biet tais de cutit.

Tu stateai rusinat,dupa perdeaua noptii
Si asteptai sa-i mangai pistruii
Dar eu imi pazeam cu grija dorintele,
Cum o closca isi apara puii.

Se auzeau cainii latrand in departare,
Noi doi ne impleteam intr-un cocon
Precum se-agata turturii de stresini
Si cum danseaza stele-n orion.

Si-asa, prinse cu un lant mare si greoi,
Dorintele-si cerseau eliberarea
Si promiteau c-au sa se stinga,
Atunci cand s-o alibi si zarea.

Ti-ai tarat limba peste lacatul de-alama,
Si s-a deschis cu-un trosnet viu.
Patrula iute zbuciumul de inimi,
Pe sanul meu caramiziu.

Moartea statea tacuta langa geam,
Iar coasa ei ravnea sange-mfierbantat.
Degeaba astepta sarmana alt ospat,
Caci sangele din mine era dat.

Deodata s-a-mbracat odaia,c-un ciocanit in usa,
Dara timpanul meu te preaslavea pe tine
Acolo, in hamacul de matase
Nici timpul nu mai siroia prin vine.


Batrana moarte ne-a intrat in cuib,trufasa,
Voind sa ne ucida.Neputincioasa...
S-a chinuit zile in sir sa ne desparta,
Dar a sfarsit mancandu-si coasa...

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Amestec

Ma agati de tine cu un carlig de gene intoarse.
Ochii tai albastrii urmati de buzele moi,
Imi strabat toate ravnele si invelisurile,
Apoi acosteaza in portul umerilor goi.

Cu o soapta la ureche,sanul meu tresare,
Palmele tale umede ii descanta culmea,
Apoi pieptul meu devine un derdelus,
Pe care se inghesuie zapezi din toata lumea.

Cortina trupului meu,se lasa-agale pe podea,
Faurind un scrasnet infundat si greoi…
Ma unduiesc in ritmul inimii tale...
Sunt ca un ghem in gheara de pisoi.

Mirosul tau de lavanda imi inunda porii,
Sub tine sunt mai frageda ca o petala de crin,
Ma strapungi cu iluzii miscatoare,
Si imi ineci principiile intr-un pahar cu vin.

Eu tac si te las sa-mi desfaci fermoarul inimii,
Te poftesc sa-i contemplam tavanul infidel,
Apoi iti gust impresiile si expresiile,
Ah!Esti mai dulce ca un munte de caramel...

Si ma infrupt din tine cu lacomie si pofta,
Imi strecor universul in plamanii tai,
Respira-ma! Simte-mi gandurile infrigurate...
Fa-te rasnita mea de rani si vanatai...

Gusta-mi pielea incinsa,sunt toata numai magma,
Duhul meu e doar un vulcan inviat,
Simt cum ma vindec,cum ma lepad de vechea Eu,
Vad ultimul cadavru de suferinta,incinerat...

Iti descifrez sufletul,eu sunt tu...
Dorintele se alimenteaza in buza noastra,
Acum ma cunosti...Ne imortalizam impreunarea,
Intr-o sculptura alabastra...

Patul se topeste,se scurge in pamant...
Ramanem doar noi,cu doi ochi si o gura,
Un androgin de marmura si gheata...
Un singur puls,o singura faptura...

Te iubesc...


Te iubesc,copil al lunii...
Cum un vis saruta somnul,
Cum o stea mangaie bolta,
Cum vocea isi poarta tonul.

Te iubesc,hoinar al noptii,
Cum un val scruteaza marea,
Cum un pas musca pamantul,
Cum amurgul scrie zarea...

Te iubesc,fantasma dulce,
Cum norii fardeaza cerul,
Cum un vers invoca strofa,
Cum se-nnoda-n iarna,gerul.

Te iubesc,inger albastru,
Cum trec anii rand pe rand,
Cum credinta spala duhul,
Cum n-am mai iubit nicicand...

Ninge in doi

Langa tine,gerul iernii,
E o vara prea fierbinte.
Mana ta ma infasoara,
Cu broboade de colinde.

Langa tine,suflul ghetii,
E un sculptor genial.
Ochiul tau ma inveleste,
Cu un vis fara final.

Langa tine,parul iernii,
E un strai de catifea.
Buza ta m-ademeneste,
C-o aroma de lalea.

Langa tine,fulgii repezi,
Sunt broboane de iubire,
Trupul tau ma-mbratiseaza,
Intr-o strasnica zidire.

Langa tine,instelarea,
E un vechi tablou cu Noi.
Stam uniti ca siamezii...
Ninge lin,ninge in doi...

vineri, 18 decembrie 2009

Ritualul uitarii

Am mers plangand,printre troiene
Si buzele-mi miros a frig…
Mi-am atarnat orice nadejde,
De nasturii de la ilic.

I-am rupt pe toti,i-am strans gramada,
Si i-am dat viscolului aspru,
Sperand ca n-o mai revad,
In drumul meu,vreun ochi albastru.

Am mers plangand,in miezul iernii
Si genele-mi miros a rece,
Mi-am atarnat orice speranta,
Sub trenul de la ora zece.

Am udat sinele cu lacrimi,
Si i le-am dat in paza ghetii,
Sperand ca el sa nu se-ntoarca,
Cu fulgii rataciti ai vietii.

Am mers plangand prin vantul iernii
Si inima-mi miroase-a dor…
Mi-am atarnat orice simtire,
De urma lui de pe covor.

Am sfasiat covorul moale,
Si l-am facut cadou zapezii
Sperand c-are sa ii alunge,
Mirosul dulce,ca de frezii...

Am mers plangand,plangand intruna,
Si ochii imi miros a nea.
Mi-am atarnat orice dorinta,
In zatul negru de cafea.

Am luat cana si am spart-o,
In amintirile prea moi,
Sperand ca el imi mai saruta,
Macar in vis,umerii goi...

Menirea iernii


Tremura iarna intr-un colt,
Si vantu’-i increteste buza.
Cu parul ei carliontat,
Se-nvesmanteaza muza...

Si ochii-i vinetii de frig,
Scruteaza orizontul.
Iar gerul,macelar de soi,
Isi face iute rondul.

Strazile goale si pustii,
Nutresc o umbra alba.
Iarna suspina,fulgi de nea,
Se fac la gatu’-i salba.

Si cand omatul se asterne,
Copiii-i calca palma.
Cu saniutele grabite,
Lacrimi ii curg de-a valma.

Chipuri tacute se inmoaie,
Si-n fericire cad.
Nu-i nimeni ca sa o pofteasca,
In casa,langa brad.

Craciunul ciocane la usi,
Dar ea e prea bolnava,
Sa il urmeze si sa-i cante,
Un vers sau o octava.

In case,pituliti sub brad,
Copii desfac cadouri.
Ea tace si primeste bland,
Fulgii picati din nouri.

Si lunile ei trec domol,
Plangand in turturi reci.
Speranta-i moare inghetata,
Iar ea se-ascunde-n beci.

Se scoala iarna-ntr-un tarziu,
Si schioapateaza-n noapte.
Isi sterge ranile-n zapada,
Si pleaca mai departe...

luni, 14 decembrie 2009

Cronica de week-end

Cat suspina trecatorul,
Cand pisica-i taie calea…
Ce frumos miroase cerul,
Cand furtuna-i umple valea…

Cat zambeste-amorul tandru,
Juramintelor eterne…
Ce frumos miroase luna,
Cand rasare din caverne…

Cat de pura ne e marea,
Cand un val i se despica…
Cat de frageda-i aripa,
Somnului de turturica…

Cat de dulce-i suferinta,
Cand se imparte in doua,
Cat de serbezi sosesc zorii,
Cand nu lasa-n praguri roua…

Ce frumos e-n intuneric,
Cand o candela ma fac…
Cat de calma ne e noaptea,
Cand nu umbla pui de drac…

Dar mai bine ca oricand,
Mi-e in pielea ta fierbinte,
Impletind zambiri cu timpul,
Aducandu-ne aminte…

Ce frumos miroase cerul,
Ce frumos miroase luna,
Dar tu le intreci pe toate,
Zi si noapte,totdeauna…

vineri, 11 decembrie 2009

De neuitat


Surasul bland din ochii mamei,
Copii de pe strada…
Bunicul construind o casa…
Papusile din lada…

Bunica crosetand de zor,
Doi busi de cald sa-mi tina,
Taticul plin de vorbe mari…
Leaganul din gradina…

Copacul meu secat de frunze,
Catelul mangaiat cu drag,
Prietenii legate strans,
Fulgii de nea cazand pe prag…

Pistruii noptii luminand,
Un prim sarut fierbinte,
Si doua inimi care bat,
Departe de cuvinte…

O lacrima curgand usor,
Din dorul de pruncie…
Si-n nari plutind la unison,
Toti strugurii din vie…

Iubiri mai dulci ori mai sarate,
Plimbari de luna plina,
Si fluturasi cu aripi smulse,
Zbatandu-se-n retina.

Regretele de ramas bun,
Parintii mei ducandu-ma la gara,
Bunica impletind colaci…
Bunicul stand sa moara…

Iubirile facand cu mana,
Amorului trecut si stins,
Sarutul moale si-apasat,
Al printilor din vis…

Povesti de dragoste ucise,
De-o vorba dureroasa,
Apoi tacerea mult prea grea,
A telefoanelor de-acasa.

Mi-e dorul de copilarie,
Mai viu ca niciodata…
Toate-amintirile-s aici…
N-am sa le uit vreodata…

O secunda


Priveste o secunda-n jurul tau…
Asculta orice buza miscatoare.
Nu-i niciun strop de consecinta,
In vorba asta ce ne doare…

Atinge-ti o secunda trupul las,
De vidul ocrotit de bestii.
Nu-i niciun strop de biruinta,
In ploaia de pe trestii…

Miroase-ti o secunda carnea moale,
Ce-a putrezit printre minciuni.
Nu-i niciun strop de pocainta,
In freamatul de rugaciuni…

Dar mangaie-o secunda pieptul tau,
Cununa-ti inima cu dorul.
Nu-i niciun strop de nepasare,
Cand regasesti amorul…

joi, 10 decembrie 2009

Candva am mai trecut pe-aici…


Totul e in ochii mei…
Dar ii inchid atat de des…
Totul e in mintea mea…
Dar voi n-aveti acces.

Mangai,miros vise dulci,
Pe care nu le-am mai vazut,
Si totusi e ceva la ele,
Ceva ce-mi suna cunoscut.

Poate am mai trecut pe-aici,
Poate ca aste urme-s ale mele,
Raspunsul e-n aceste vorbe,
Dar cat pot fi de infidele…!

Ma chinui sa imi pastrez teluri,
Ma dau cu mintea de pereti,
Si cand mi se inclina toate,
Imi canta-n cap numai sticleti.

Poate ca am mai fost pe-aici,
In viata mea mai veche,
Pamantul asta imi e cunoscut,
Candva,mi-a stat de veghe…

Unii ar spune ca-s nebuna,
Altii ca nu am pic de minte,
Dar simtamintele imi zac,
In varful unui dinte.

Si dintele imi striga vesnic
“Ma doare acest drum…
Ma jur ca am mai fost pe-aici!
Dar nu stiu cand si nu stiu cum…”

Totul e in ochii mei…
Dar ii inchid atat de des…
Totul e in mintea mea…
Dar nici eu nu mai am acces…

Petale…doar petale…


Cad petalele de sete si de dor,
Peste pleoapele-ofilite…
Pe pielea mea timpul-si aseaza,
Ghearele reci si ascutite.

Ma doare mana cea desprinsa,
De trupul meu scaldat in ceata…
Vin zorii sa-mi alunge visul.
Oh nu!E iarasi dimineata?

Si din nou cad petalele de dor,
Pe buza mea uscata si pustie,
Pe umeri goi revarsa timpul,
Un leagan din copilarie…

Ma doare vorba mea desfigurata…
S-a rasturnat in glasuri de departe…
Vin stele sa imi aduca visul.
Oh nu!E iarasi noapte?

Si din nou cad petalele de dor…
Ma scufund iute intr-o carte.
Inima mea se balbaie in freamat…
Oh nu!Inca mai bate?

Ajung sa cred ca eu sunt o petala,
Si imi rostogolesc un strop de roua…
Pe fruntea mea se-aseaza luna…
Oh nu!E deja doua?

Petale de nesomn si dor,
Imbraca carnea-mi moale,
Si ma sufoc in pielea mea…
Petale…doar petale…

Jertfa


Se pregatea de vreme buna,
Dar tot sperand sa izbaveasca,
Nu avusese-ntreg curajul,
Sa nu mai lupte sa traiasca.

Sunt ceasuri multe de atunci,
Pe cand iubea fara de preget,
Dar ura si mania sortii,
Si-au facut cuib la ea in deget.

Promisiuni ii stau de veghe,
Desi a incetat sa le mai creada,
Si-n mintea ei nu se mai plimba,
Cateii cu covrigi in coada.

Isi aminteste si de el,de cum era,
De luna plina si ursuza,
Care in miezul noptii ii gasea,
In varful ei de buza.

Ce om parea…atat de cald,
Si-acea atingere-ndrazneata,
Ii facea sanul sa roseasca,
Si-apoi sa prinda viata.

Era un papusar grozav,
Si o lega de limba lui,
Cu o supunere domoala,
Si rugaminti batute-n cui.

Si cand pareau mai fericiti,
S-a hotarat sa-i zica,
Ca-n pantecele ei curat,
E-un zbor de turturica.

El plecat fara o vorba,
Lasandu-i numai grija,
Iar ea a plans pana-a ramas,
Tacuta ca o schija.

Au trecut lunile incet,
Cu ticait de ceas.
Suspinele si-ngrijorarea,
O invitau la vals.

A mai zambit si ea o data,
Cand a zarit o pana,
Plutind agale-n cerul ei,
Si invelind o rana.

Nu avea bani,parinti ori rude,
Doar cuibul singuratic,
In care puiul ei sa prinda,
Un zbor primavaratic.

Cu ce avea sa-l creasca nu stia,
Si-a cautat de munca zile-n sir,
Avea sa-i dea numai caldura ei,
Si-n rest,nimic mai abitir.

Nu avea timp ca sa mai lupte,
Stia ca el nu se va-ntoarce,
Si nimeni nu vroia sa-i deie,
Macar un car cu fan si niste ace.

Sa-si vanda casa nu putea,
N-aveau unde sa steie,
Si nimeni nu lua in seama,
Un plod si o femeie.

S-a hotarat plangand amar,
Sa-si vare trupul in pacat.
Iesea pe strada-ademenind
Straini,cu-un zambet mat.

Si-a crescut puiul cu iubire,
I-a oferit si grija si caldura,
Ea l-a iubit enorm,fara rezerve,
Cum nu a mai stiut nicio faptura.

S-a angajat biata femeia in final,
Si zi de zi tot incerca,
Sa lase lacrimile aspre,
In urma...undeva…

Baiatul a crescut,a mers la scoala,
Si intr-o zi unul dintre colegii lui,
L-a intrebat cum e sa ai o mama,
Care se daruieste orisicui…


Venit acasa nu i-a vorbit mamei,
Iar ea vazandu-l rau s-a intristat,
Credea ca sufera-n iubire,
Ca de…de-acum era si el barbat…

Dar tot privindu-l cum se incrunta,
A inceput sa-i puna intrebari,
Si-au rostit multe vorbe acre,
Si-n freamatul de suparari,

I-a zis copilul ei de sange,
“Mi-e sila ca mi-esti mama,
Ma doare-mbratisarea ta,
Cand stiu ca trupul tau e-o vama,

Cati au platit ca sa te aiba?
Esti mandra-acum de tine?
Cand stiu cat imi esti de stricata,
Cum te mai uiti la mine?”

Femeia a ingenuncheat plangand,
Si s-a varat in amintiri senile,
Cu glasul tremurand i-a zis,
“Daca-ai sti tu copile…”

El a plecat nepasator,
Scuipand in pragul mamei…
Si cate chinuri mai rabdase ea,
Sa-l scape din robia foamei.

Se pregatea de vreme buna,
Dar tot sperand sa izbaveasca,
Nu avusese-ntreg curajul,
Sa nu mai lupte sa traiasca.

Dar astazi nu mai vrea sa scape,
Si-si lasa carnea sa se-aseze,lin,
Purtand sperante-ngemanate cu-amintiri,
In poala unui spin…

luni, 7 decembrie 2009

Revolta

Cum poate o bacnota sa ne fure simtamantul?
Cum pot canaliile sa ne astupe chiar cuvantul?
Suntem oameni…dar oare constiinta nu ne schimba?
Nu-avem si noi parerea noastra atarnata-n limba?

Suntem oameni…cum putem sa ne lasam gandirea invadata,
Doar pentr-o vorba si-o promisiune nefondata?
N-avem si noi o ratiune si-o valoare?
Sa ne lasam orgoliul priponit de trei parale?

Sau…bine oameni buni,sa facem cum vreti voi,
Si sa privim cum cei “fruntasi” ne-ngroapa in noroi…
Sa le fim sclavi supusi, sa ne-asezam sub talpa lor ca un covor,
Si sa-nghitim fara vreun scancet josnicia lor.

Ne numim liberi dar coruptia e-atat de vie,
Ne numim lideri, dar n-avem pic de mandrie…
Iar ei se-aseaza-n calea noastra fluturand minciuna…
Ne numim tineri…insa prea uscata ne e vena…

Nu curge sange-n noi…ci doar vadita nepasare,
Nu mai exista adevar pe buze…nici crezare…
La asta se rezuma totul,nu?La faima,la putere si la bani…
Cum o s-ajunga Romania noastra, bieti tirani?…

Te caut

E tarziu si noaptea e moale…
Ma poarta stelele si luna,
Intr-un tango de frunze si petale…
E vant…si mi-a zburat cununa.

Imi prind la gat fularul de visare,
Si teama-mi curge lin prin vene,
Ma mint ca n-am sa cad,ca nu ma doare,
Dar imi mai smulg cateva pene.

Manusile cu degete de gheata,
Le-a capsat timpul in faptura mea…
Iar eu ma-nclin ca o paiata,
In fata lui “Nu ma uita…”

Pantofii mei de-mpreunate buze,
S-au scofalcit sub talpile-mi de ceara…
Te-am desenat in somn de buburuze…
O alta lacrima ce curge-n alta seara…

Mi-e dor de tine, sarutare-ncinsa…
Te caut,ochi albastru rapitor,
Te vreau,fiinta frageda si ninsa,
Esti visul vesnic impletit in dor…

duminică, 6 decembrie 2009

De ce plange chitara in mainile tale?

De ce plange chitara in mainile tale?
Pentru ca nu mai stii s-o alinti…
Nu mai stii s-o mangai,s-o saruti,
Nu mai stii s-o simti…

O iubeste praful,mai bine decat tine,
Noaptea,singuratatea face dragoste cu ea…
Privesti cum nu te mai vrea,nu te mai asculta,
Nu mai stii nimic, nu mai e a ta…

Cateva note stangace,apoi cateva lacrimi,
Palmele tale resemnate,ducand-o inapoi in pod…
Acelasi pat, dar alta femeie in bratele tale,
Nopti fara pasiune…doar durere si niciun acord…

De ce plange chitara in mainile tale?
Pentru ca i-ai trasat alte legi,
Pentru ca e acelasi pat,dar o alta Ea,
Pentru ca ai lacrimi si sange pe degetele reci…

Un basm

Mi-am ridicat un intreg imperiu de basm,
Adanc in buzele lui de matase.
Sufletul meu s-a umplut de dorinte,
Si carnea a floare-mi miroase.

Realitatea nu e scrisa pentru mine,
Niciodata n-am avut loc in ea,
Dar in suflarea si-n plamanii lui,
Am gasit un aer sa-l pot inhala.

Ma sufocasem de prea multe ori crezand,
Ca nu am sa pot sa traiesc,
In basme cu flori,cu zane si fluturi…
Si oh! Cat de mult il iubesc…

Realitatea n-a fost niciodata a mea,
N-am fost o zi macar,parte din univers,
N-am fost in soare,nici in luna,nici in stea,
Ci doar o rima,o silaba dintr-un vers.

Dar a aparut el,si-acum tanjesc la buza lui,
Atat de dulce,parca inmuiata-n miere,
Acum fac parte din ceva-Noi doi,un basm,
Iar clipele-astea sunt mai mult decat pot cere…

Pentru totdeauna

Nu-mi pasa daca soarele se duce,
Nu-mi pasa daca nu mai e nici luna,
Esti ochiul meu,sunt ochiul tau,
Si vom vedea intotdeauna.

Nu-mi pasa daca se despica lumea,
Nu-mi pasa dac-o sa cadem in hau,
Esti pana mea,sunt pana ta,
Si vom zbura mereu…

Nu-mi pasa daca se sfarseste timpul,
Nu-mi pasa daca ne-necam in mare,
Tu esti al meu, eu sunt a ta,
Si nu mai e nicio scapare…

Praf de stele


Pareai tare ca o stanca incruntata ,
Dar m-ai lasat in pielea ta de micsunele…
Doar mai atinge-ma o data,
Apoi pot sa fiu praf de stele…

Pareai rece ca o buza incordata,
Dar m-ai poftit pe limba de himere…
Doar mai saruta-ma o data,
Apoi pot sa fiu praf de stele…

Pareai obosit ca o frunte ridata,
Dar mi-ai zambit cu ochii de dantele…
Doar mai iubeste-ma o data,
Apoi pot sa fiu praf de stele…

joi, 3 decembrie 2009

Ritualul noptii


Am inima o scoica alba,
Si-n ea,albastrul marii…
Si le-mpletesc frumos in salba,
Cu linistea-nserarii.

Si-n intuneric rasfirat,
Se mandreste si luna,
Ca suflul meu intretaiat,
Ii cere vesnic mana.

Iar marea cu pantofi de lac,
Alearga trista-n noapte,
Imi fura valul din iatac,
Si somnul de departe.

Si eu,albastrul ei din nou,
Il iau si-l strang in frunte,
Testoasele iesind din ou,
Nu il gasesc niciunde.

E inca noapte si din stea,
Apari si tu,te lasi pe-o sfoara,
Pasesti in incaperea mea,
Mi-acoperi trupul cu beteala.

Si scoica mea e plina.Parca,
Nici nu mai plange asa des,
Pluteste-agale ca o arca,
Prin marile de vers…

Prea zgarcita

Esti ochi de ceara-nlacrimata,
Si ma strapungi precum o barda…
Dar vorba ta e-o buza calda,
Timpanului de la mansarda.

E prea tarziu sa ma opresc din cale,
Esti prea tocit, si-asa de moale…
Si timpul fulgera a jale,
Si peste tot,amor in floare…

Eu sunt o fusta prea carpita,
Si te astept in colt pitita,
Sunt prea zgarcita sa-ti dau mita…
Dar fie…azi saruta-ma,ispita!

Asa,cu petice si zdrente,
Tot te azvarl in vechi cadente,
Si te supun la penitente,
Cu inclinate reverente.

Si inima mi-e ponosita ca si graiul,
Dar tot te canta-n cer cu naiul…
Sunt prea zgarcita sa-ti dau raiul,
Dar fie…astazi vino cu alaiul,

Si schimba-mi petece in piele,
Sa nu mai curg in lacrimi de margele,
Sunt prea zgarcita sa vorbesc de ele,
Dar fie…le las prada gurii tele…

Hai vino!Te astept pe aripa de lut,
Cu-nfiorari de buze si sarut,
Sunt prea zgarcita sa te port pe gat,
Dar fie…azi iubeste-ma si-atat!

Alegeri

Pe poteca,zece gaste,
Gagaie cu-nflacarare…
“Oare cine-o sa castige,
Azi la prezidentiale?”

Vine vulpea,ticaloasa,
Si le zice-ncrezatoare,
“Nu-l votati pe lup prieteni,
Ca va baga in cuptoare”.

Gastele incep sa zbiere,
Si o iau in brate strans,
Vulpea sta triumfatoare,
Printre hohote de plans.

Ii spun gastele cu patos,
“Ne-ai scapat, ne bucuram
Orice ne-ar mai zice lupul,
Noi cu tine-o sa votam!”

Pleaca vulpea ingamfata,
Si se amuza fierbinte,
“Hahaha!Ce gaste proaste,
Ma vor face presedinte!”

Morala:

Nu votati cu lupul, gaste!
El nu-i om de pocainta,
Face-va din voi friptura…
Eu va fac o tocanita!

miercuri, 2 decembrie 2009

Fata morgana

Peste desertul insetat de roua,
Se-aseaza soarele in tihna…
A trecut un veac sau doua,
De cand nu mai vrea sa ploua,
Si cu foame de izvoare,
Se cutremura nisipul,
Tot e viu, dar totul moare…
Si cade fara-ncetare,
Raza beata de caldura,
Parca vrand sa-i dea o gura,
Dunei ce se pravaleste,
Intr-un vis de foc mocnit…
Iara setea le-nvrajbeste,
Pe reptilele din coaja,
Si raman sa stea de straja,
Lacrimii ce nu o au…
Si se chinuie se planga,
Grauncioare de nisip…
Cactusii traseaza-o dunga,
Peste-al cerului desis,
Si zambesc mai pe furis,
Tepilor ce-nteapa raza,
Si le tin departe groaza.
Totul sta, dar totul curge,
Palmieri facandu-si cruce,
Mai sarut-o data oaza,
Si isi scot din frunte coasa…
Curajoase,nenfricate,
Strabat raul auriu,
Patru barci si trei fregate,
Si piratii dand din coate,
Se cred mai destepti ca toate…
Paste viermele-n colina,
Se zbarleste in hamac,
Apoi smulge-o radacina,
Din tinutul lui de drac…
Soarele se plange iar,
C-a pierdut o buruiana,
Dar ramane fara teama,…
E prea sus sa i-l ajunga,
Demonul crescut in strunga.
Trec fregatele prin faima,
Bestia le iese-n cale,
Cavaleri privesc si-ngaima,
Apoi zbiara intru spaima.
Nu-i nimic ca sa nu stie.
Ragusitul lor ecou,
Stinge-un cant de haiducie.
Tot e vechi si tot e nou…
Si hipnotica lumina,
Se aseaza peste oase,
Le aduna si le coase,
In mormant de-nchinaciune.
Toate-s rele…toate-s bune…
Soarele se mira foarte,
De ce-i vede maretia.
Se perinda cruda moarte,
Dunele-si dau jos scufia…
Peste tot fata morgana,
Se saruta cu icoana,
De coline si de trupuri,
Si desertul face muguri…
Ea zambeste antagonic,
Stelelor ce vor s-apara,
Si din coltul ei demonic,
Curge sangele de fiara…
Toate sunt…toate-or sa piara…

Un fel de pictorita

Deasupra vietii mele e-o sedila,
Si se lungeste-n vesnicie…
Si noaptea stau lang-o festila,
Si imi aprind o poezie…

Fumez un vers,apoi o strofa,
Cu pipa mea ce-mprastie nesomnul,
Si ma cufund in haina mea de stofa,
Apoi astept sa-mi sune cornul.

Pictez cu randuri lampa noptii,
Ce uneori nu mai voieste sa-mi vorbeasca,
Si pun culori pe panza cartii,
Impiedicand-o sa paleasca.

Eu zugravesc cu pana mea,
Fiece stea care-mi aduce muza,
Si fur din stralucirea sa,
Atat cat sa-mi inmoaie buza.

Si desenez…si desenez intr-una,
Caci somnul e plecat in alta lume,
Si nu ma satur picurandu-mi luna,
In pagini,inima si nume.

marți, 1 decembrie 2009

In seara de Ajun

Mergeam cu pasii leganati,
In palma rece-a iernii,
Priveam in jur si am zarit,
Un om plangandu-si anii.

I-am zis: batrane de ce plangi,
In seara de Ajun,
Cand stele lumineaza drumul,
Cand omul e mai bun?

Si mi-a raspuns: sunt trist mereu,
Ca nimeni nu ma stie,
Stau singur,ratacesc pribeag,
Si casa-mi e pustie.

Copii au plecat departe,
Si n-am nicio lumina,
Am maturat poteca ninsa,
Dar cine-are sa vina?

Batrane, sterge-ti lacrima!
Te rog vino cu mine!
De-acuma eu sunt fiica ta,
Nu-i vreme de suspine…

Ia-ma de mana,sa pornim,
Impreuna spre casa!
Craciunul ne asteapta-n prag,
Si bunatati pe masa.

El mi-a zambit ca un copil,
Si mi-a-ntins mana cu sfiala,
Cand doua lacrimi s-au ivit,
Din ochii-i ca de smoala.

Si fluturi inghetati s-au strans,
Cand am pasit pe cale…
Iar inima mosneagului m-a prins,
In calda-mbratisare.

E oare fericirea mea,
Prapastia singuratatii lui?
Si cu un zambet ura grea,
Ramane haina prinsa-n cui?



Azi e Ajunul,dragii mei,
Si chiar de-am suferit,
Toata durerea de-altadata,
Se sterge-n infinit…

Hai sa ne prindem in credinta,
Si sa uitam amarul,
Sa fim de-a pururi fericiti,
Si sa-nchinam paharul.

Maine-i Craciunul,dragi prieteni,
Sa-l zugravim in armonie,
Sa ne imbratisam ca fratii,
Si bine-o sa ne fie…

Eu pot mai mult

Candva m-am intrebat ce sunt,
Si n-am stiut sa imi raspund.
Sunt doar un om dar pot mai mult…
Eu pot mai mult!

Sunt doar o rugaminte spre furnica,
Si nu ma scurg cu sangele din vene.
Sunt doar un zbor de randunica,
Cu libertatea atarnata-n pene.

Sunt doar o raza de-nchinare,
Si nu ma strange-n el pamantul.
Sunt doar un sopot de visare,
Si nu ma-ncaiera nici vantul.

Sunt doar o umbra fumurie,
Spalata-n in patima caldurii.
Sunt doar o palida betie,
Si nu ma trec in coltul gurii.

Sunt doar suflarea neagra-a noptii,
Pitita-n frunzele din vie.
Sunt o balanta-n ochii sortii,
Si moartea sangerand sub glie.

Candva m-am intrebat ce sunt,
Si n-am stiut sa imi raspund.
Sunt doar un om,dar pot mai mult…
Eu pot mai mult!

Vindecarea

Mi-ai cusut buza-n fericire,
Si genele mi le-ai lipit cu dorul…
M-ai rupt de goliciunea aspra,
Si-n deget mi-ai sapat amorul.

Palmele-mi tremura-n albastru,
Si indoiala-i spanzurata-n vie,
Te-am descifrat din limbi stravechi,
Si mi te-ai daruit spre vesnicie.

A trecut timpul si-am crescut,
Iubindu-ne si-mpletind vise,
Te-am regasit sub valul de nesomn,
Si-n zorii de narcise.

Iar ranile ce le-am avut candva,
Le-ai uns cu inocenta pura,
Si-a tresaltat inima mea,
Sub ochii tai,dulce faptura…

Anii nostrii or trece-usor,
Pe sub al primaverii cant,
Ne-om saruta cu ghioceii,
Prin soare,ploaie si prin vant…

Mi-ai cusut privirea-n lumina,
Si-urechea mea se tanguie de dor…
Iar buza mea-i de sete plina,
O zi de nu-mi soptesti amor…

vineri, 20 noiembrie 2009

Daca n-ai mai pleca…

Mi-au impregnat buzele tale,
In par, pe gat si la ureche,
Miros de coji de portocale,
Si gust de suflete pereche.

M-a oglindit clipirea ta,
In chip de umbra ratacita,
Si fara-a sti ce va urma,
M-am declarat ranita.

Sageata de amor s-a-mfipt in mine,
Ca un ecou etern al vocii,
Care ma poarta catre tine,
De cand se numarau bobocii.

Si iata-ma stand singura in pat,
Si ascultand suier de tren,
E ora noua si-ai plecat,
Si dorurile mi se cern.

Caci pana maine-i cale rece,
Si fara tine e pustiu,
Mirosul pielii tale ma petrece,
Ca pe-un betiv paharul de rachiu.

Tu esti alcoolul meu si cea mai fina,
Mai dulce si mai parfumata floare,
Esti soiul meu de heroina,
Si clipa fara tine doare.

Si te miros pe pielea mea,
Si mi te tatuez in sange,
O floare de nu ma uita,
Sadita-n ochiul care-mi plange.

De ai putea sa stai aici pe veci,
Sa nu ne stie nimeni niciodata…
Sa vina trenul,sa nu pleci,
Pe sina de sub roata,

As fi cea mai ferice dintre iele,
Si tu ai fii de printre ingeri cel mai tandru,
Si ne-am iubi pe paturi de nuiele,
Sub ochi fierbinti de candelabru…

Nebunie efervescenta

Uneori urasc sa-mi tarasc inima pe afara.
Ma simt ca o buza uscata si rece,
Sub ochii unei nopti de vara,
Tacute si betege.

Cateodata urasc sa-mi fiu aproape.
Ma simt ca un chibrit ars de robie,
Sub glasul nepatruns de soapte,
Scaldate in nimicnicie.

Sunt ore-n care aud cum glasuieste pamantul,
Ce zace rastignit sub o piatra defuncta.
Ma simt claviatura ce imbraca vantul,
Intr-o armonie suprema,profunda.

Dar uneori urasc nota gandurilor,
Care vin sa ma scape din ceata,
Si intensitatea obositoare a randurilor,
Ce ma aduc din nou la viata.

E atat de bine sa ma fac ca nu mai stiu,
Carnea ce-mi sta legata strans de oase…
Sa ma preschimb din suflet stacojiu,
In dulcea himera a viselor noastre…

Urasc cand cineva mi-alunga reveria,
Cu ghionturi ascutite de real.
Cum pot sa imi mai mangai cu stele fantezia,
Cand ceilalti ma-ndeamna spre spital?

Da…sunt bolnava,prea bolnava de iluzii,
Dar nu voi ca sa ma vindec de vis.
Si zi de zi imi injectez perfuzii,
Cu teluri care altora le par de neatins.

Nu-mi complic viata cu matricea si-analiza,
Ele-mi traseaza peste ganduri doar limite,
Ele vor doar sa inceteze criza,
Cuvintelor ce mi se-nvart adanc in minte.

Dar ele curg prin mine ca o muza,
Si ma inchina ca pe-un zeu.
La pieptul lor, vremea se-amuza,
De vorba ce mi-atarna greu.

Si nu mi-e teama sa m-arunc de pe un munte,
Atata timp cat versul ma-nconjoara,
Dar cand inchipuirea mi se-ascunde,
Ma simt in mine ca-ntr-o gara.

Si-astept sa vina trenul sa ma poarte,
Precum o litera nascuta-n amortire.
Nimic din toate astea nu mi-ar fi departe,
De as muri pe limba ta,iubire…

Imi pare un copil nevinovat,
Sufletul meu cel ticalos,de fiara,
Cand timpul ma asteapta-n pat,
Cu un boboc de crin sculptat in ceara.

Si te intampin,dragul meu ca pe un inger albinos,
Si cu tandrete-ti smulg aripa,
Apoi ma-mbrac in chipul tau frumos,
Si te sarut sorbindu-ti clipa.

E-atat de bine sa privesc prin ochii tai,
Efervescenta nebuniei mele,
Sa vad cum Noaptea-mi sade la calcai,
Si imi asteapta lacrima s-o spele.

Dar lacrima nu mi-a ajuns decat pe gat,
Si pan’ la talpi e lunga calea.
Dar cand ma voi usca de-atata vant,
Ea imi va umezi visarea.

Si fiind tot in pielea ta,iubire,
Am sa-ti ating sufletul,lin…
Cu-n infinit de flori de nemurire,
Si cu un zambet cald, senin.

Apoi am sa-ti redau aripile-albe,
Si mainile ni se vor impleti cu norii.
Ne vom iubi frumosi ca doua nalbe,
Pictate-n mijlocul culorii.

E minunat sa vad cum se preface,
Realul zugravit cu floare moarta,
Intr-o suflare sincera,vivace,
Si visul vesnic intr-o poarta.

Noi vom deschide impreuna poarta-aceasta,
Si-ti voi intinde la picioare lumea mea,
Atunci fugi-va vina si napasta,
Ca nu am fost mereu a ta.

Parca ne vad soptind cu cerul,
Doi renegati sub o umbrela,
Citind inscriptia de pe inelul,
Cu care am jurat sa-ti fiu fidela.

Parca ne vad soptind cu marea,
Doi pescarusi albastrii,
Intr-un sarut ne-om contopi cu zarea,
Iar luna ne-o ascunde printre astrii.

Parca ne vad soptind cu vantul,
Doi omuleti din zahar si dantela.
Candva ne-o povesti si randul,
Cu murmurarea lui rebela.

Nu-mi amintesc ce imi doream,
Pana sa te cufund in viata mea.
Iar timpu’-n care nu te-aveam,
Nu inceteaza-a ma vana.

Dar eu l-am parasit demult caci lumea-aceea,
N-a fost a mea si n-am trait-o eu.
Adevarata Eu zace-n femeia,
Ce astazi te numeste Dumnezeu.

Parca ma vad topita-n ochii,
Cu care ma urmezi in fantezie,
Cu dragostea gemand pe tivul rochiei,
Cusuta de batrana vesnicie.

Si te poftesc pe harta vietii,
Sa-mi conturezi buza-n magie,
Sa imi cioplesti lumina diminetii,
In coaja de lamaie.

Si sa bem pana om uita,
Ca lumea e rotunda,
Doar stropi din nebunia mea,
Si sa vibram pe-o unda.

Iara cand visele or sa ramana chele,
Fara dorinte ca sa ne mai tina,
Sa desiram din ghem de piele,
Un munte de rugina.

Atunci ne-om aseza imbatranirea,
Pe cerul greu si inorat,
Caci ne vom fi-mplinit menirea,
De-a ne iubi neincetat…

miercuri, 18 noiembrie 2009

Frustrare

Atunci cand eu eram nimic,
Nu ma luai in serios.
Si-acum cand eu insemn ceva,
Te porti umil,frumos.

Candva tu ma acopereai,
Doar cu antipatie.
Dar astazi ma primesti cu drag,
Intr-o prietenie.

Odata eu ti-am stat in fata,
Siu nici nu m-ai vazut.
Iar azi pretinzi fara de jena,
Ca vesnic m-ai placut.

Ma-ntreb daca-ai stiut vreodata,
Cine sunt eu,si cum ma cheama,
Caci pana astazi,niciodata
Nu m-ai bagat in seama.

Nu ti-e rusine,prefacuto,
Sa spui ca ma cunosti?
Cand dupa tine-ntreaga lume,
Contine numai prosti?

Daca nu ai nimic sincer de zis,
Mai bine taci din gura!
Ar fii pacat sa istovesti,
Profunda ta “cultura”…

In memoriam

S-a stins vecinul meu in zorii zilei,
Iar in onoarea lui eu zugravesc,
“Laude” vechi si noi in coltul filei,
Sa afle cum ca babele-l iubesc.

Chiar ieri statea in barul garii,
Si se ruga unui pahar de tuica,
Sa-i mai reteze din caldura verii,
Si sa-i mai deie cate-o “puica”,

Ca tare era singur si obosit saracu’,
Si ca muncise-n viata lui cat pentr-o vesnicie,
Dar cat era de “bun” , lua-l-ar dracu,
Nimeni nu pare sa mai stie.

Cand se-ntorcea seara beat mort,pe strada,
Bodoganea si pentru morti si pentru vii,
Si toate babele se adunau sa vada,
Cum el preda filozofie la copii.

Si le spunea cu o vadita vanitate,
De vin,de bere blonda,bere bruna,
Si povestea cu-atata patos de dulcea lui ebrietate,
Ca nici Pinochio nu-l intrecea la minciuna.

Cand se lasa tarziul il zoreau,
Oamenii toti si se-ntorcea la bar.
Si zorii zilei il gaseau,
In sant sau la spital.

Cand in final se intorcea acasa,
Tragea in beci la damigeana,
Apoi se aseza tafnos la masa,
Band cana dupa cana.

Si se trantea apoi in pat,cu bratul tot pe sticla.
Cand se trezea iesea mahmur la soare,
Si ii cantau copii la gard “Hopa Mitica”,
Iar el ii injura cu-nflacarare.

In orice zi il regaseam la fel de sifonat.
Sa lase crasma ca sa steie singurica?
Asa ceva nicicand nu s-a-ntamplat,
De cand l-au botezat Mitica.

Si-acum dupa atatea-njuraturi “senine”,
Sosesc vecinii sa-i aprinda lumare.
Toti vin tacuti sa il inchine,
Sa-i spuna cat de rau le pare.

Si il jelesc babutele cu vorbe,
Si oamenii il plang cu randu’,
Copii stau la gard si bat din tobe,
“S-a stins Mitica Sfantu!’ “.

Cum era el cu-adevarat,toti pare c-au uitat,
Si se inchina cu credinta si tarie,
La Sfantul nostru vesnic beat,
Ce ne-a fost “om de omenie”.

marți, 17 noiembrie 2009

Cantecul Sirenei

Din mosi stramosi e-o vorba veche,
Ce-mbratiseaza tandru mitul.
Se zice ca in noapte sta de veghe,
Si mana-n mana cu-insusi infinitul,
Mandra,onirica,plina de scopuri aspre,
Mareata si necrutatoarea Sirena-a marilor albastre.

Din mosi stramosi cazut-au in adancuri,
Vitejii marinari cu ale lor corabii.
Atatia ochi,atatea suflete si-atatia muguri,
S-au rupt subit in gheara unei vrabii,
Cu glas duios si-ndemnuri spre abis,
Cu vorba dulce si cu chip de Sfant cioplit in vis.

Nimeni nu a stiut vreodata unde-i duce,
Acea graire-angelica,divina,
Dar au plecat facandu-si cruce,
Si implorand s-asculte nota fina,
Din melodia de matase a purei vesnicii,
Ascunsa printre solzii zeitei aurii.

Si poate unii-au reusit s-asculte-o gama,
Dar nimeni nu s-a-ntors invingator,
Caci neinduplecata si frumoasa doamna,
I-a imbracat cu-un cantec cutremurator,
Apoi i-a dus c-un val in a marilor arca,
De unde n-au stiut vreodata sa se-ntoarca.

In mrejele-i cazute din himera,
Ii prinde pe cei ce-i strabat cararea,
Sorbindu-le-existenta efemera,
Si risipindu-le usor suflarea,
Iar ei se pleaca molcomi in a ei cantare,
Si o-nsotesc adanc,adanc in mare.

Acum cand noaptea isi rastoarna-n ape stele,
Domnita-si plimba-agale trupul rece,
Catand in lung si-n lat corabii grele,
Pe care sa le ia si sa le-nece.
Si cine stie cati or mai urma si-n asta seara,
S-asculte glasul ei si-apoi sa piara…

Ea e Sirena marilor albastre,
E dulcea-ademenire a visurilor noastre.
Din mosi stramosi ea fura viata,
Si o ascunde-n sufletu-i de gheata.
Si cine stie cine-o sa-i auda de departe,
Strigatu-i dulce, calauzitor spre moarte,
In asta sumbra si intunecoasa noapte...
Ne cheama cu un viers duios in ura ei,hiena…
In marea de mister…ne-asteapta ea…Sirena…

duminică, 15 noiembrie 2009

Fuga ursuletului

Mi-am zugravit de tavanul copilariei,
Gustul primului meu sarut.
S-a clatinat magia-n mine,
Si inocenta mi s-a rupt.

Am agatat la gatul ursuletului meu,
Parfumul primei mangaieri.
Si noaptea pe cand eu dormeam,
El a fugit spre nicaieri.

Am asezat pe raftul cu creioane,
Culoarea primului te iubesc.
Si ma intreb fara-ncetare,
De ce imi vine greu sa cresc?

Treziti-ma candva

Treziti-ma cand anii or sa planga,
Si cand teroarea se va stinge.
Lasati-mi glasul sa se franga.
Treziti-ma cand ninge.

Acum ca ziua e mai scurta,
Si noaptea e atat de lunga,
O reverie-mi pare absurda,
Si poezia-mi pare cruda

Treziti-ma cand va veni sfarsitul,
Si cand dispretul va cadea in mare.
Lasati-mi in deserturi infinitul,
Treziti-ma cand va fi soare!

Acum cand cerul s-a intunecat,
Si norii i-au ramas in vara.
Un zbor imi pare-asa neinsemnat,
Si aripa imi pare o povara.

Treziti-ma cand ranile s-or trece,
Si cand va rasari o floare rara.
Lasati-ma pana atuncea rece.
Treziti-ma cand EL o sa apara!

Mai bine treziti-ma cand totul va disparea,
Sau...nu mai conteaza...treziti-ma candva!

Infinitul tinde la zero

Mirosul ingalbenit de spital,
Aglomeratie de carnaval,
Minciuni cu gust de infinit,
Un cearsaf vechi si ponosit.

Apoi mai e si ea.Pe patul aspru,
Imbracata intr-un suflet albastru.
Amintiri cu straie de bal,
Zacand pe patul din spital.

In rest, nimic.Toti se plimba tacuti,
Purtand in par aura de necunoscuti.
Dar toti o stiu, toti i-au creat parfumul,
Stropindu-i cu sperante drumul.

Amintiri cu straie de furtuna.
Pe pat e ea. La geam e luna,
Si din sufletul albastru,
O balada-i canta-un astru.

Avea zece ani pe-atunci.
Ii placeau pisicile cu dungi.
Avea ochii mari si plini de viata,
Si-n gand un fir de ata.

Vroia sa fie doctor de pisici,
Si sa-i ajute pe cei mici.
Se grabea, sadea in curtea mamei,
Remediul propriu contra foamei.

Parintii ii spuneau ca nu-i frumos,
S-aduca-n curte un pisic jegos.
Dar ea imbratisa in murdarie,
Orisice mata-aflata-n saracie.

Si intr-o zi s-au strans la masa,
Si i-au rostit ca n-o mai lasa,
Sa-mbratiseze strazile sarmane,
Carand in brate fel si fel de lighioane.




Dar ea le-a zis ca le iubeste,
Ca le va tine, le va creste.
Si ca pan’ ce va fi mare,
Va fi doctor de-animale.

“Mai ai un infinit de clipe”-ziceau toti,
Te-oi face mare, oi avea copii, nepoti.
Si ea le-a zis-“si daca n-o sa cresc?
Daca infinitul acesta nu-mi da voie sa traiesc?”

La zece ani e un pic cam greu,
Sa vezi cum curge timpul tau.
Dar ea stia, auzea cum o cheama,
Intunericul din crama.

Un miros de alcool al mortii,
Ii umplea visele noptii.
Stia ca-i prizoniera-n vis,
Precum un suflet in abis.

Desigur ca nimeni n-a luat-o-n serios.
Era atat de bizar, de hidos,
Sa nu mai creada ca timpul tinde la infinit,
Sa nu mai creada in clipele ce le-aveau de trait.

Dar acum, vazand-o pe patul de spital,
Se inecau cu un sirop amar,
Din infinitul negru,nemilos,
Care i-a-ngenuncheat precum un ticalos.

Ciudat…Si s-au gandit atata vreme,
Ca timpul e prea lung ca sa ii cheme,
Pe patul de sfarsit al ficei lor,
Sa-i cante vesnicia-n cor.

Si ce-i si mai ciudat e siguranta,
Cu care ei au incercat sa smulga clanta,
De la usa spre teroare,
Lasandu-se-absobiti de vorbe goale.

Cand se gandeau ca ieri hranea pisica,
Cu mila ei,din viata ei.Of…mititica…
Optimismul a fost mai bland.Le-a daruit stropi de roua,
Sa-si mai salveze-o lacrima sau doua.


Ce ara copila?Ecoul lui niciodata…
O pisica,o mama,un tata.
Si mai stiu si ce nu are…
Lumina zilei viitoare.

Increderea prea multa strica,
Cand clipa nu se-asterne veridica.
Nu poti sa stii cand vine toamna,
Ca nu ti-o aseza sub gene, vama.

Nu conteaza cati ani ti-a dedicat,
Din timpul vested si uscat.
Nimeni n-are pasaport pentru moarte,
Dar ea ne cara iute si departe.

In fiecare zi un alt copil,
Sau un batran sarman dintr-un azil,
Se-aseaza instovit pe sina mortii,
Si-asteapta sa il calce ochii noptii.

Iar azi,copila noastra sade cu pisica-n brate,
Si-asteapta trenul sa-si agate,
Manutele ei mici de ghemul vietii,
Care i-a desirat lumina diminetii.

Dar nu e trista, desi ar fi meritat un infinit,
Cu ore-naltatoare de trait.
Ceasurile i se incurca in blana pisicii,
Iar ea toarce in tremurul fricii.

Pe dungile negre de felina,
Se rasfrange acea ultima lumina.
Copila surade dar in ochii pisicii zace furia lui Nero…
Infinitul tinde la zero…

miercuri, 11 noiembrie 2009

Violul

Uneori, aparentele inseala mai mult decat ne putem da seama. Si cateva minute in care iluziile iti presara ceata peste lantul gandurilor ajung sa te coste intreaga viata. O decizie gresita,un act necugetat sau un simplu moment de nebunie in care tanar fiind, vrei sa-ti demonstrezi profunda ta razvratire in ceea ce-i priveste pe cei mari care “n-au de unde sa stie prin ce treci tu si ce simti”, se transforma brusc intr-o trauma irecuperabila, intr-un esec irevocabil. Adrenalina dispare, iluzia se naruie sub ochii tai disperati si in glas ti se intipareste o rugaminte fierbinte catre timp, catre soarta, catre intregul univers. Rogi clipele sa se perinde inapoi si constati cu stupoare ca e prea tarziu…Plangi, te zbati si regreti totul…dar nu mai poti schimba nimic din trecut.Insa prezentul ramane proaspat.
Depinde cum alegi sa-ti continui viata.
Asta avea sa afle Silvia, o copila de 16 ani.Parintii ei erau despartiti de ceva vreme, iar ea decisese sa ramana alaturi de mama ei.Silvia n-a intrebat niciodata motivul divortului, il stia si singura, vazuse de multe ori cum tatal ei o lovea fara mila, ca un barbar pe mama ei. Ana(mama ei), de asemenea, nu deschisese niciodata acest subiect. Poate ca o durea prea tare, poate ca ranile ei nu se vindecasera indeajuns.
Silvia era un suflet bun, in pofida rautatilor pe care ochii ei mici si inocenti le vazusera. De cand parintii ei se despartisera ea era mai tacuta,pastra o oarecare distanta fata de mama sa, prefera sa stea singura decat in compania celorlalti colegi. Asta pana cand Silvia l-a cunoscut pe Marius. Marius, tipul “protector” si aparent bland avea sa-i cufunde bucuriile vietii(care deja erau destul de mici) in intuneric. Dar Silvia nu stia toate astea, ea vedea in el un refugiu, o ascunzatoare plina de caldura si dragoste, o ruptura fata de lumea in care ea nu-si mai dorea sa traiasca. Cunoscandu-l pe Marius, atat cat el a lasat-o sa-l descopere, Silvia l-a vazut ca pe un inger menit s-o scape de chinul tacerii, ca pe un umar pe care sa planga si ca pe un obraz din care sa zambeasca. El era cu 4 ani mai mare, dar diferenta de varsta nu conta. Se intalneau zi de zi la scoala apoi el o conducea pana la coltul strazii, timp in care ea ii destainuia lui fiecare ramasita de teama, fiecare fasie din viata ei tumultuoasa.
Toate astea pana intr-o zi cand mama ei, chinuita de tacerea ficei sale s-a hotarat sa vina la scoala sa vorbeasca cu dirigintele Silviei, sperand ca asa sa mai afle cate ceva despre ea. In timp ce Ana se indrepta spre cancelarie, a zarit-o pe Silvia in bratele lui Marius. La inceput pe chipul ei s-a instalat socul, apoi o furie inimaginabila.Fiica ei n-a pomenit niciodata de vreun baiat. Ba chiar ii jurase ca ii va spune de indata ce se va indragosti de cineva, asigurand-o ca asta nu va fii prea curand. Se parea ca relatia lor ajunsese intr-un punct mort, si desi stia ca nu comunicau prea mult spera ca aceasta perioada de raceala dintre ea si Silvia sa fie trecatoare, altfel spus o faza din adolescenta-asa cum o numea ea. In acel moment,Ana ar fi vrut sa se duca sa-i ceara socoteala, dar s-a mai gandit o data si a realizat ca nu e cazul sa faca o scena.In fond, aveau tot timpul din lume dupa scoala. Cu rasuflarea taiata, Ana isi grabi pasii spre usa abandonand intentia cu care venise la scoala.
Odata ajunsa acasa, Silvia isi gasi mama asteptand-o in sufragerie. Era obisnuita ca aceasta s-o astepte incercand sa scoata cateva vorbe de la ea, asa ca nu i s-a parut nimic anormal. Ana isi pofti fiica alaturi de ea, invitand-o sa discute. Silvia lua loc iar Ana incepu conversatia.
-Am venit azi la scoala, rosti ea.
Pe chipul Silviei se intipari teroarea.Oare ce vazuse Ana? Copila tacu.
-Te-am vazut cu…un baiat.Nu stiu cum il cheama, poate daca ti-ai fi gasit si tu putin timp sa vorbesti cu mine as fi stiut cine este.
Reprosuri? Inima Silviei zvacnea vrand sa-i iasa din piept. Apoi scandalul izbucnii.
-Nu e treaba ta! Eu nu ma bag in viata ta, asa ca nu vad de ce ai face-o tu! Sunt destul de mare ca sa am grija de mine! Si de cand te intereseaza?
Lacrimi fierbinti curgeau rauri din ochii Anei.
-Cum adica nu e treaba mea? Sunt mama ta! Imi pasa de tine mai mult decat de mine. Te crezi mare? Ai doar 16 ani, habar nu ai ce-nseamna viata.Ce stii despre individul acela?Nu pare potrivit pentru tine.E mai mare nu-i asa?
-Bine ca stii tu…Da,e mai mare. Si ce conteaza?Daca tu ti-ai ales barbatul gresit asta nu inseamna ca o sa fac la fel.
Ultima replica s-a infipt in sufletul Anei ca o sageata.Inghenuche rapusa de durere scufundandu-si fruntea intre palme.Silvia iesi din casa si tranti usa cu putere. Ana ar fi vrut s-o strige…dar nu-si gasea vocea…ar fi vrut sa plece dupa ea, dar nu-si simtea picioarele.Cand a gasit in sfarsit puterea de a se ridica, Silvia era deja departe. Ana era ingrozita. Ce sa faca? L-ar fi sunat pe baiat…dar nu stia unde sta,si nici macar cum il cheama.A sunat la colegele Silviei.Niciuna nu parea interesata de soarta ei.
Intre timp, Silvia ajunsese la Marius.Acesta o saruta cu patos iar ea isi planse necazurile pe umarul lui.Ii povesti totul, inflacarata de revolta tipic adolescentina. Vazand cat de vulnerabila este Silvia, baiatul o pofti cu obraznicie in camera lui promitandu-i ca o va face sa uite de suferinta. Copila accepta cu usurinta, datorita moralului ei scazut. In ochii lui Marius sclipea sfarsitul intensei sale asteptarii. Silvia avea sa fie a lui,acum era momentul sa obtina ceea ce-si dorea de atata vreme. Se asezara pe pat iar Marius ii atata supararea, intorcand-o tot mai tare impotriva mamei ei. Asta avea sa-i asigure drumul spre victorie-gandea el. O lasa pe spate, spunandu-i vorbe dulci si jurandu-i ca va fi langa ea totdeauna. Usor,incepu s-o dezgoleasca iar ea vazand in asta un simplu joc nu se impotrivi.Sarutari din ce in ce mai fierbinti, copilaria urla in pieptul ei si dorinta nestavilita in ochii lui…apoi urma propunerea. Marius ii spuse Silviei cat de bine are sa se simta si cum va uita de toate. Indoielnica,aceasta isi aminti ceea ce mama ei o invatase, si refuza propunerea lui spunandu-i ca nu este pregatita. Dar Marius nu era gata sa accepte vreun refuz.O ironiza facand-o “fetita mamei” si incetul cu incetul aceasta ceda. Hainele aruncate pe jos, El si Ea sub cearsaf, sarutari si promisiuni fara fundament,rasetul infundat si temator al Silviei, si constiinta ei care ii striga “Opreste-te”.Apoi fata zise:
-Putem sa folosim macar prezervativul?
-Prezervativul este o tampenie…senzatia e total diferita cu el…nu e bun de nimic.Linisteste-te prostuto,ai incredere in mine!
Pret de cateva secunde, Silvia se lasa din nou dusa de val, dar apoi striga:
-NU!OPRESTE-TE!NU VREAU!
Se ridica din pat disperata dar el o lovi trantind-o inapoi.Ii acoperi gura cu cearsaful.
-Ai face bine sa taci micuto! Nu ma face sa te lovesc din nou! Vino aici!
Sub stransoarea lui Marius, Silvia se zbatea ca un miel dus la taiere. O tintui cu bratele lui puternice de pat si ochii ii sclipira de satisfactie.Silvia era a lui, si nimic nu-i putea sta in cale. Gemetele victoriei, obsesia bolnava si satisfactia pe care lacrimile ei i-o ofereau lui Marius, toate vor ramane atat de vii in podul cu amintiri dureroase ale Silviei. Totul se termina destul de repede, desi pentru ea calvarul dura enorm. Marius se ridica triumfator, si sorbi o inghititura din cutia de bere de pe noptiera. O privi mandru de el, apoi pe chipul lui se aseza o stare de dezgust.
-Hm…Credeam ca esti mai buna de atat! Stii…am asteptat destul de mult si ti-am ascultat atata timp balivernele…Puteai sa te straduiesti si tu un pic!
Lacrimile Silviei curgeau necontenit. I-ar fi raspus, dar nu-si gasea glasul…s-ar fi ridicat din pat, dar nu-si simtea picioarele. Dezamagirea din ochii ei era atat de adanca… Niciodata nu a crezut ca Marius putea fi asa. Daca n-ar fi vazut cu ochii ei, n-ar fi crezut nicicand. Dupa cateva minute in care el isi fuma linistit tigarea, Silvia rupse tacerea.
-Pot sa plec acum?rosti ea tematoare.
Marius se apropie scarbit de trupul fetei si rosti indiferent:
-Poti sa faci orice ai chef…nu-mi pasa.In ceea ce ma priveste, poti sa te arunci de pe pod. M-ai plictisit destul.
Marius ii arunca fetei hainele de pe jos si ii deschise usa camerei poftind-o sa iasa. Sleita de puteri, Silvia isi tara trupul afara din incaperea sufocanta. Se imbraca respirand greoi iar Marius aparu ca o naluca intensificandu-i si mai tare suflul.
-Sper sa nu povestesti nimanui despre mica noastra escapada.Altfel…n-o sa-ti fie bine deloc! Nici pentru tine nici pentru “mamica ta scumpa”! Oricum nu s-a intamplat nimic…rosti el cu indiferenta.
Lacrimile o podidira din nou pe Silvia. Porni intr-un ritm alert, cu pasi leganati si inegali spre usa.
Speriat de faptul ca fata ar putea marturisi cuiva, Marius o opri.
-Hei, papusa! Nu te mai comporta ca un copil! Si tu ai vrut…nu-i mare lucru. Haide, stiu ca ti-a placut…
Vorbele lui se scufundau in ochii Silviei. Il auzea ca pe un ecou indepartat, din ce in ce mai slab.Deschise usa si pasi in aerul rece de afara. Suferinta ei se adanci in bataia vantului. Era ca si cum toate lacrimile lumii se ingramadisera in ochii ei negrii. Era absenta. Se prabusi iar fata ei palida isi facu loc printre frunzele galbene ale toamnei.
Cand Silvia deschise ochii isi zari mama standu-i la capatai, si dezmierdandu-i fruntea.
-Mama!
-Silvia! Fetita mea! Esti bine?
-Nu sunt sigura…Ma doare capul.Cat am dormit?
-Doua zile.Te-ai lovit cand ai cazut in parc. Unde ai fost? Am fost asa de ingrijorata!
-Am…Eu…
Glasul Silviei se pierdu printre hohote de plans.
-Iubito! Ce este? Ce ai patit?o intreba Ana.
Silvia tacea.Lacrimile siroiau pe obrajii ei intr-o tacere apasatoare.
-Silvia? Te rog…vorbeste cu mine.
Din nou tacere.
-E vorba de baiatul acela cu care te intalnesti?M-am gandit, ai dreptate, e viata ta. Iti dau voie sa iesi cu el. Doar sa nu mai dispari asa.
-Nu…nu mai vreau sa aud de el!izbucni Silvia.
-De ce?Spune-mi!
-Nu pot…o sa ne faca rau!
-Cine?CINE? striga Ana exasperata.
-Marius! Lasa-ma mama!izbucni din nou Silvia.
Ana citi groaza din privirea ficei sale. Intr-o fractiune de secunda, puse intamplarile cap la cap si realiza ce se intamplase.
-Nenorocitul! Doar n-a indraznit!Silvia???
Lacrimile curgeau necontenit iar chipul Anei era schilodit de o ura nemarginita.
-O sa plateasca! Unde e?SPUNE-MI UNDE LOCUIESTE!
-Nu, mama, o sa-ti faca rau! Te rog nu!
Copila isi infasura bratele in jurul gatului mamei sale. Dar Ana n-o mai vedea.I-ar fi spus ceva s-o aline, dar nu-si gasea cuvintele. Ar fi vrut s-o linisteasca, dar nu-si gasea mangaierile. Ana ii saruta ochii Silviei cu degetele ei acrite de ura si pleca vijelioasa.Silvia isi ingropa chipul in perna si ramase singura in camera de spital.
Ana lua masina si porni pe strazi, cautand chipul baiatului pe care il zarise imbratisandu-i fiica pe coridoarele scolii. Merse ore-n sir manata de dispret si scarbita de josnica fapta a tanarului. “ De ce mi se intampla mie? Cu ce-am gresit? De ce fiica mea?”.Cautarea continua fara niciun rezultat. Increzatoare, Ana se duse la scoala pentru a cere informatii legate de tanarul Marius. Afla cum ca terminase liceul, si locuia singur.Directorul ii dadu adresa iar ea o lua sperand sa fie cea potrivita. Ajunse in locul indicat, ciocani, insa niciun raspuns.Usa era incuiata, si cercetand cu atentie gradina neingrijita Ana vazu semnul “De vanzare!”. Ingenunche rapusa de durere si pret de cateva minute ramase zacand pe iarba umeda. Viata ei fusese zdruncinata de un nemernic pe care nici macar nu-l cunoastea.Si totusi, ce efect avusese asupra existentei sale efemere…Nimic nu mai avea sa fie la fel.
Ana se intoarse la spital. Ingrijorarea o tinuse pe Silvia treaza in tot acest timp asa ca ea rasufla usurata cand isi vazu mama teafara. Se ridica grabita din pat, ignorand durerea de cap si o imbratisa pe Ana din tot sufletul.
-Mamico! Ce bine ca te-ai intors!
Un zambet mic, dar totusi un zambet se aseza pe chipurile lor tulburate.
-S-a mutat…A plecat! Nenorocitul! Lasul!rosti Ana cu o durere inimaginabila.
Silvia ofta si isi ighiti durerea tocmai cand o lacrima se pregatea sa vada lumina zilei.
-Ai avut atata dreptate mama! M-am inselat.Din cauza mea trecem astazi prin toate astea.Cearta-ma!
-Nu e vina ta! Poate ca n-am avut destula grija de tine.Trebuia sa fiu mai atenta!
Se tinura in brate cateva minute. Sub stransoarea lor, suferinta se diminua facandu-le loc unor surasuri.
Asa le-am cunoscut eu pe Silvia si Ana. Ma lovisem in timp ce alergam la ora de educatie fizica si imi fracturasem bratul, si intamplarea a facut sa nimeresc in acelasi salon cu ele,exact in momentul in care cele doua isi cereau iertare. Nu pot sa va descriu ce am simtit atunci cand mi-au istorisit intamplarea dar inca imi zvacneste inima de dispret cand ma gandesc la suferinta celor doua.
Am reflectat zile-n sir si am realizat ca pentru toate exista un motiv. Mai intai apare un gand,apoi gandul se transforma intr-o iluzie, iluzia in fapte, faptele in decizii si deciziile in consecinte.


Dumnezeu ne scrie soarta cu condeiul Lui necrutator. Nimanui n-ar trebui sa-i fie sortit un asemenea fapt si totusi lucrurile acestea se intampla cu sau fara vointa noastra. Doar Unul scrie destine, altii iau decizii si isi implinesc chiar si cele mai josnice fantezii,doar pentru bunul lor plac, tragandu-ne pe noi, implicati fara voia noastra, in vidul suferintei. Dumnezeu e papusarul,unii se perinda pe ata din mana Lui,iar altii apar ca niste marionete,jucandu-si rolul pe scena vietii.
Poate ca Dumnezeu a vrut ca prin acest rau, sa indrepte neintelegerile dintre mama si fiica.Dar oare nu a fost un pret cam mare? Totusi de un lucru sunt si voi fi intotdeauna sigura.Destinul le va plati suferinta cu monede de fericire. Balanta se va echivala mereu si din toate intamplarile au avut cate ceva de invatat.Poate ca aceasta i-a fost Silviei o lectie si poate ca a protejat-o de ceva mult mai dezastruos.Nu uit faptul ca Silvia n-a ramas insarcinata si nici nu a capatat vreo boala. Am ramas prietene si vorbim deseori, dar de fiecare data in vocea ei se simte o farama durere. Au trecut doi ani, zambeste din nou cu pofta si Ana e fericita. A marcat-o, desigur, dar viata merge intotdeauna inainte si doar pentru ca ai primit o lovitura nu inseamna ca trebuie sa-ti pleci fruntea. Silvia s-a gandit in repetate randuri sa-si ia viata, dar in fiecare dimineata a gasit cate un motiv pentru a continua sa traiasca. Ana a incurajat-o mult, si asta a contat enorm pentru ea. Nu au aflat niciodata ce s-a intamplat cu Marius,dar sunt sigura ca nu va ramane nepedepsit.Cineva acolo sus vegheaza si are grija ca fiecare sa primeasca ceea ce merita.
Probabil sunt multe ca Silvia, din pacate , si vreau sa le spun ca nimic pe lume nu e suficient de groaznic ca sa te determine sa-ti iei viata. Timpul nu se intoarce inapoi dar lucrurile pot fi remediate. Intotdeauna vor ramane regrete, si intotdeauna te vei simti vinovata acuzandu-te pentru cat ai fost de slaba, si pentru toate pe care le-ai fi putut face altfel. Intotdeauna te vei intreba “ce-ar fi fost daca…?”.Dar lucrurile sunt asa cum sunt si nimeni nu le poate schimba oricat de tare si-ar dori. Asa ca daca a existat acest “Marius” si pentru voi, stergeti-va lacrimile. Silvia a reusit sa treaca peste,si voi puteti. Viata e un camp de batalie. Iti trebuie o inima de razboinic ca sa supravietuiesti, dar o puteti face!Tot ce trebuie este sa va scoateti glontul din inima, si sa astupati rana cu cat mai multe clipe frumoase. Stiu, e foarte greu dar…nimic nu e imposibil…
Parerile de rau si acuzatiile nu schimba cu nimic trecutul. E timpul sa-ti ridici fruntea, “Silvia” si sa ierti ce ti-a facut “Marius” , pentru ca urandu-l, il pastrezi viu in inima ta adancindu-ti rana.Iar tu “Ana”, imbratiseaza-ti fiica si iarta tot raul.Ajut-o sa-si recapete increderea de sine, iubeste-o si umple-I gaurile inimii cu clipe frumoase!
Nu uitati! Totul se intampla dintr-un motiv(Maktub-asa sta scris).

Raiul meu

Literele danseaza spanzurate,
De lacrimi din eternitate,
Vantul adie bland peste copaci,
Tu ma privesti …zambesti…si taci…

Pe patul meu din nori de vata,
Eu zac de poezie sugrumata.
Se flutura frunzele din parul meu,
Tu ma privesti visand…zambesti…mereu…

Eu ma ridic si ma asez la masa mea de pin,
Si din stilou imi picur versul, lin.
Si luna iar rasare, in noapte-mi sade sfestnic,
Tu ma privesti scriind…si-mi zambesti…vesnic…

Rimele curg in lantul poeziei,
Iar eu adorm in palma vesniciei.
In ochi, in par, pe buze, se zugraveste al meu rai…
Tu ma privesti dormind…ma simti…ma ai…

In alta lume

Uneori chiar ascultam glasul realitatii,
Dar acum chiar ca nu-mi mai pasa de ea.
Eu nu sunt un articol dat publicitatii,
Si nici o marca noua de cafea.

Sunt doar eu, nebunul din sahul vietii,
O visatoare cu ganduri dezradacinate,
Ma hranesc cu stropi din roua diminetii,
Si cu povesti stravechi,de mult uitate.

Cu visele mele sarut norii pe gene,
Iar vantul imi plimba aripa prin noapte.
Si ma opresc din vreme-n vreme,
Sa-ti mai ascult cateva soapte.

Mi-e dor de tine cand te vad pasind in viata,
De mana cu absurda ta realitate.
Si cum i te supui ca o paiata,
Cand uiti sa ma citesti din carte.

Cat ai crescut! Si parca prea devreme,
Si m-ai lasat, o pata de cerneala printre randuri.
Cred c-am stiut ca visul tau n-o sa ma cheme,
Decat atata cat te-oi insoti in ganduri.

Dar lumea mea e sus, cu nori, cu vant, cu stele,
E prea tarziu s-o parasesc si nici nu vreu,
Sa fiu pamantul aruncat printre pavele,
Cand m-or impinge toti in hau.

Eu am decis sa plec in alta lume,
O lume ce mi-e destinata numai mie,
Nu-mi pasa daca am sa fiu un “fara nume”,
Nu-mi pasa pentru voi ce-are sa fie.

Acolo unde merg e numai soare,
Si norii mei m-asteapta sa ma-mbrace,
Cu stoluri si buchete de culoare,
Rupte din pura si suprema pace.

Iar lumea asta e departe si prea sus,
Ca sa mai pot a te zari vreodata,
Dar o sa imi aduc aminte ce mi-ai spus,
Si rau n-are sa-mi para niciodata.

Candva o sa pleci din real si tu, dar in alt univers,
Caci lumea asta e numai a mea si pentru mine.
Dar pana-atunci eu am sa zbor, si am sa curg in vers,
Pe alta lume…cu visul tot la tine…
Acum te las…ramai cu bine!

marți, 10 noiembrie 2009

Un adevar

Un adevar mi s-a nascut prematur pe buze,
In stele-i scris, in ochi i-un vis si-i zugravit pe frunze.
Cand gandurile mele-au inceput sa-nvete valsul vietii,
Credeam c-o sa ma doara-atat de tare, ca n-am sa mai prind zorii diminetii.
Dar iata-ma aici, si tot cu voi ramasa,
Tot tanara si tematoare, tot acasa.

Un singur adevar ramane adevar intotdeauna,
Nu-l curma anii,nu-l sugruma nici minciuna.
E unul singur, caci pe restul viata le-nfasoara,
Intr-o minciuna cu parfum de scortisoara.
Azi adevarul e un fals cu strai de sarbatoare,
E-o buruiana cu pretins statut de floare.

Si ma intreb de ce mi se arata mie,
In versul meu cu glas de vesnicie,
Un adevar ce-i scris pentru cei mari.
Probabil ei nu sunt la fel de curajosi,de tari,
Ca sa accepte-odata pentru totdeauna,
Ca urla-n piepturii banii, ca ne-a-ndoit minciuna.

Dar eu am auzit cum clipele roiesc ca o fanfara,
Pe buza mea cu dor nestavilit de primavara.
Si nu prea stiu ce pot sa schimb doar eu,
La literele sugrumate sub condeiul unui zeu.
Dar o sa-ncerc sa rastignesc un adevar,
Sub frunza-ngalbenita-a unui mar.

Si-am sa va rog sa nu-l calcati iar in picioare,
Ca-n vremurile-n care eu eram nemuritoare.
Cand adevarul va-nflorii si se va face fruct,
Probabil parul meu va fii deja carunt.
Dar tot am sa ma bucur pentru alte generatii,
Ce s-or iubi si s-or avea ca fratii.

Si adevarul nostru, marul astazi interzis,
Va fi din nou pomul maret din Paradis.
Si vom fii iar o biblie de veacuri,
Ce-or sa rasara si-or sa-nalte steaguri.
Vom fi din nou cum ne-au lasat strabunii,
Vom rupe lantul slabiciunii.

Noi o sa inviem precum un Phoenix din cenusa,
O sa urcam pe scara catre ceruri, si-o sa batem la usa,
Mai rusinati de noi ca niciodata,
Si-o sa strigam in cor “Iarta-ne, tata!”.
Atunci minciuna n-are sa mai fie,
Nici viciu si nici camp de batalie.

Atunci au sa inalte ingerii lumina,
Peste a urii noastre radacina.
Si-au sa se lege demonii cu teama,
De streangul din sfarsitul care-i cheama.
O sa fim buni, si rau o sa ne para,
Ca am facut din ziua, seara.

Un adevar a inflorit in versul meu,
Un adevar ce-l poarta-n suflet chiar si un ateu,
Nu-l recunoaste, si se face ca nu-l vede,
Dar el cu-asa mare tarie se increde,
In glasul care-i tulbura gandirea,
Si-i leagana dezamagirea.

Un adevar il stim,ramane vesnic adevar,
Iar intr-o zi il vom canta cu totii-n cor.
Nu-i bine, nimic din tot ce facem nu-i normal,
Si daca ne-am unii cu ar fi banal,
Sa-ntoarcem lumea, sa se-nvarta iarasi langa soare,
Nu lang-o vorba-nselatoare…
Nu dupa-un ceas de ratacire,
Nu pentru-un moft de razvratire…
Ci pentru noi, si pentru clipele ramase,
Sa-ngenuchem spusele false,
Sa purtam steag de adevar infipt in ganduri…
Sa curga vesnicia randuri, randuri…

Tu, floare rara

Tu, floare rara din abis,
Adu-ti aminte ce-ai promis,
Cand m-ai legat de frunza ta vioaie,
Cu lantul stropilor de ploaie.

Tu, floare rara de visare,
Adu-ti aminte clipa-n care,
Ti-am daruit petala mea dintai,
Si mi-ai jurat c-ai sa ramai…

Tu,floare rara, unde esti?
In stele, soare ori povesti?
Mi-ai dedicat din basme doar o parte?!
Si eu care credeam c-ai sa imi scrii o carte…

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Printre crengi, printre ramuri…

Printre crengile vietii,
Bate vantul cu putere,
Smulgand frunzele tristetii,
De pe ramuri de durere.

Niciodata n-am stiut,
Cat de bine mi-e cu gerul,
Pan’ ce din necunoscut,
Mi-a rasarit cavalerul.

Bate vantul peste lume,
Si in ochii lui albastrii,
Luna-ncepe sa-si adune,
Intunericul si astrii.

Si din steaua lacrimarii,
Canta lupii fara vlaga,
O balada a plecarii,
Pentru-o amintire vaga.

Printre ramurile grele,
Timpul cade violet,
Si canta durerii mele,
Ultim glas dintr-un sonet.

Negru

Faramitele din albul iernii,
Se-aseaza peste granitele negre.
Soseste calauza vremii,
In pragul pompelor funebre.

Dar n-am murit niciodata,
E doar negru, negru si doliu.
In camera intunecata,
Ma rasucesc intr-un fotoliu.

Si beau din ceasca neagra,
Cafeaua ramasa dintr-un ecou.
Ma simt o amintire vaga,
Ma simt in mine ca-n cavou.

Dar imi e bine, n-am murit,
E doar negru, negru si noapte.
Pe chipul meu inmarmurit,
Nu mai incap nici soapte.

Si ma imbat din haina neagra,
Privind imensul gol din mine,
Cu un miros tacut de ambra,
Ramas din dorul meu de tine.

E negru, numai negru peste mine!
Pe buze, in priviri si la ureche…
Si totusi mi-e atat de bine,
Cu negrul stand de veghe...

Lupoaica singuratica

Sunt doar o lupoaica singuratica,
Cu colti ascutiti de visare,
Cu ochii umeziti de roua,
Si gene de rabdare.

Astept ca luna stralucinda sa ma cheme,
Sa ma aseze-n poala ei de astrii,
Si sa imi plimbe-n suflet totdeauna,
Lumina ochilor albastrii.

Sunt doar o lupoaica singuratica,
Cu blanuri aspre de-ntuneric,
Cu buze acre de dispret,
Si zambet luciferic.

Astept ca luna-n ceruri sa ma strige,
Si sa-mi agate la ureche o balada,
Sa ma sarute ca si ochii lui albastrii,
Ce azi pare c-au obosit sa ma mai vada.

joi, 5 noiembrie 2009

In a cerurilor palma

Zboara! Zboara fara teama-n,
Ale cerurilor brate,
Ce te striga si te-ndeamna,
In inaltul de sperante.

Urca! Urca fara frica,
In a cerurilor palma,
Ce ti-a asezat pe-aripa,
Tineretile in rama.

Pleaca! Pleaca cu credinta,
In al cerului mister,
Ce te-a smuls din suferinta,
Dandu-ti lacrimi de otel.

Vino! Vino-n dulcea pace,
Dintr-un colt de paradis!
Noaptea plange, ziua tace,
Sus, in poala unui vis.

Doar ramai pe fila lunga,
Din a cerurilor carte.
E tarziu sa te ajunga,
Cruda si cumpita moarte.

Stai acolo totdeauna,
In al norilor desis.
Cand din cer cadea-va luna,
Zorii vor veni furis.

Iara tu sa sezi mereu,
Pe sub norii lungi de vata.
Veacuri or cadea cu greu,
Tu n-oi cadea niciodata.

Sa fii neclintit si rece,
Cand furtunile se cern.
Stea luceste, stea se trece,
Tu vei straluci etern!

vineri, 30 octombrie 2009

Parfumul pielii tale


Stau in camera mea. Ma simt atat de goala…
Mirosul tau e inc-aici…parfumul pielii tale ma-nfioara.
De as putea oprii printr-un sarut o ora,
M-as rastigni de-o aurora,
Din ochii tai albastrii atat de cunoscuti,
Ce se inclina tristi, tacuti,
Cand stelele iti prevestestesc plecarea.
Mangai amintirile…parfumul tau imi dezmiarda visarea.

Stau in camera mea. Ma simt atat de goala,
Si totusi implinita…parfumul pielii tale ma-nconjoara.
Totul miroase ca tine, peretii, soaptele de pe perna mea,
Gandurile mele s-au infasurat profund in mireasma ta…
Ma simt fragila, si atat de moale,
Ca o stea care-n zorii zilei nu vrea sa coboare.
Mangai buzele tale…imprastiate pe gatul meu,
Parfumul pielii tale cusut de umbra mea mereu…

Stau in camera mea. Ma simt atat de goala,
Dar fericita…Parfumul pielii tale mi-e dragostea daruita intaia oara.
Mirosul tau e peste tot, in parul meu desprins.
Din podul palmei mele, gustul buzelor tale-mi surade ca prin vis.
Ma simt ca o carte deschisa in preajma ta,
Iar tu ma citesti cu speranta c-ai sa poti ierta,
Paginile lipsa. Imi rasfoiesti gandurile de pe gene,
Si-mi saruti fruntea la rascruce de vreme.
Mangai chipul tau, intiparit in ochii mei caprui,
Parfumul pielii tale cum nu mai e al nimanui…
Mangai vocea ta, si te ingan cu stelele si luna…
Parfumul pielii tale… sculptat in bataile inimii mele…totdeauna.

joi, 29 octombrie 2009

Trebuie sa cred( Visul si versul-poezia)

Trebuie sa cred ca dincolo de rutina,
E ceva mai mult decat plictisul.
Si sincer spun ca n-as avea o zi senina,
De-n noapte nu m-as saruta cu visul.

Trebuie sa cred ca dincolo de cer si soare,
E ceva mai mult decat universul.
Si sincer spun, nu as putea sa uit ca clipa doare,
De-n noapte nu m-as saruta cu versul.

Trebuie sa cred ca dincolo de fericire,
E ceva mai mult decat prietenia.
Si sincer spun ca m-as scalda in ratacire,
De-n mine nu s-ar naste poezia.

Monolog

Mi-ai desirat dulcea copilarie.
Ai facut-o ghemul din pumnul tau.
Ai strans-o fara mila, cu tarie…
De ce ai vrut sa-mi fii calau?

Mi-ai impletit lacrimile nevinovate.
Le-ai facut puloverul sufletului tau.
Le-ai fortat,le-ai stors cu rautate…
De ce m-ai aruncat in hau?

Mi-ai pictat buzele uscate si fierbinti.
Le-ai facut tabloul zilelor de iarna.
Apoi l-ai sfasiat, l-ai luat in dinti…
De ce incerci sa-l zugravesti din nou in asta toamna?

Mi-ai rapit privirea calda.
Ai facut-o frigiderul tau de amintire.
Apoi ai dezghetat-o,s-a topit ca un fulg de zapada…
De ce in ganduri imi pretinzi din nou iubire?

Mi-ai inchis vocea duioasa,lina.
Ai facut-o camaruta ta de singuratate.
I-ai spart ferestrele, ai privat-o de lumina…
De ce ma chemi iarasi in visul tau de noapte?

Nu mi-e teama de moarte

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de inghetul sufletesc.
Mi-e teama doar ca o sa fiu departe,
Si n-o sa va aud cuvantul parintesc.

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de judecata de apoi.
Mi-e teama doar c-o sa fiu prinsa-n noapte,
Si n-o sa mai pot sta cu voi.

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de durere si suspin.
Mi-e teama doar de-acele soapte,
Cu care n-am sa pot sa va alin.

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de steaua ce are sa-mi cada,
Mi-e teama doar ca ea o sa ma poarte,
Acolo unde n-am sa va mai vad vreodata.

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de groapa-n care merg,
Mi-e teama doar de lacrimile voastre,
Pe care n-o sa pot sa vi le sterg.

miercuri, 28 octombrie 2009

Ce caut?

Ma intreb mereu,
Ce caut pe pamant?
Eu vreau sa zbor,
Sa fiu ca un zmeu,
Sa m-arunc in vant,
Sa nu ma las infrant...
Ce caut acum?
Ce caut aici?
Cand toate sunt scrum,
Cand toate sunt reci,
Cand nu mai e niciun drum,
Pe care sa mergi,
Cand totul e fum,
Si n-ai cum sa pleci..
Ce caut aici?
Eu vreau sa fiu sus,
Chiar nu intelegi,
Ca soarele-a apus?
Ca lumea dispare,
Ca flutura-n zare
Teroare?
Dispret si nedreptate,
In mintea mea zac toate...
Ce caut acum?
Nu vreau sa mai raman...
Totul se prabuseste.
Cum pot sa plec????
Spune-mi: CUM?

Cand...

Cand noaptea se asterne peste mine,
Cand noaptea se asterne peste noi,
Cand luna toata scanteiaza,
Peste iubirea ce-o simtim amandoi,
Cand cerul se deschide,
Si ingeri vin sa cante,
Pentru noi . . .
Cand zorii ne gasesc imbratisati de-atatea ori,
Cand visele ne poarta printre nori,
Cand ma astepti in dupa-amiezi cu flori,
Cand ne purtam de parca-am fi nemuritori,
Cand timpul parca inceteaza sa mai curga,
Nici pietre de mormant n-ar mai putea sa planga . . .
Cand soarele surade bland si cald,
Cand noi cladim o curte dintr-un gard,
Cand pentru noi inaltul nu-I inalt,
Iar viata e o scara catre cer,
Cand pasarile canta “une chanson du mere”,
Cand vantul peste noi usor adie,
Acoperindu-ne cu flori de papadie,
Cand sub fosnetul frunzelor de vie,
Dragostea ne e o candida betie,
Si parem a amuti pentru vecie,
Cand ne privim si totul se preschimba in magie,
Cand tu esti focul ce ma arde,
Iar eu nu pot sa mai fiu apa,
Nici chiar groparul n-ar putea sa-si sape groapa . . .
Cand tineretea parca n-ar mai vrea sa plece,
Cand nici nu mai realizam ca vremea trece,
Si desii anii fug noi nu vedem,
Ca viata asta trece! Nu putem . . .
Cand clipele suspina in tacere,
Cand inimi evadate din durere,
Danseaza-n infinitul infinit,
Visand la tot ce-odata au iubit,
Uitand ce le-a intristat,uitand c-au suferit . . .
Cand pietrele se sfarma fara glas,
Cand tu ma mangai pe obraz,
Cand gura mea si-a ta graiesc acelasi sens,
Si-n ochii nostri viata poarta-un singur inteles,
Cand ne iubim si soarta cerne peste noi o pulbere de stele,
Iar tu mi-aduci lumina si caldura sa ma-nvelesc cu ele,
Cand amandoi jucam aceeasi piesa pe aceeasi scena,
Cand peste noi cade cortina lasandu-ne fara lumina,
Cand tu esti ochii mei si eu vapaia ta,
Cand noi visam desi nu ne-a fost data sansa de-a visa,
Si-un muribund ar mai putea trai,doar atingand dragostea mea.
Cand ne lasam invaluiti de vraja si mister,
Cand pentru noi nimic nu-I efemer,
Si pentru mine sa ramai aici e tot ce-as mai putea sa cer,
Cand “TE IUBESC” e vorba cea mai pretioasa,
Cand eu te vad ca pe un print,si tu ma vezi ca pe-o craiasa,
Cand tot ce iti doresti e sa iti fiu mireasa,
Si sa pornim in lume alunecand pe-o raza,
Pana si sufletele din etern se-mbratiseaza,
Plutind pe val d armonie, scanteiaza!

De ce sa las?

De ce sa las in urma pasi facuti in graba?
De ce sa fug asa departe pentru-un gand?
De ce sa las sa creasca maracini prin iarba,
De unde astazi m-ai privit iar surazand.

De ce sa las un val sa ma scufunde-n mare?
De ce cand am lumina sa alerg spre soare?
De ce sa scrijelesc pe cruci uitare?
De ce sa-i las sa ma doboare?

De ce sa las sa ma conduca mintea?
De ce sa zbor cand inca mai pot merge?
De ce sa-mi las plecata fruntea?
Doar pentru cel ce nu-ntelege…

Tu esti…

In fiecare zi m-acoperi cu o panza…
Tu esti paianjenul ce-si tese viata de a mea,
In fiecare zi mi-asterni pe trup o frunza,
Tu esti buburuza de pe ea.

Atunci cand ma saruti si ma tii strans de mana,
Tu esti cel mai dulce sarut de noapte buna.
Atunci cand timpul ne gaseste rataciti pe-afara,
Tu esti prima,ultima si cea mai frumoasa zi de primavara.

Cand mainile

Cand mainile noastre s-au atins,
In freamat de indragostire pura,
Iluziile ni s-au transformat in vis,
Si piepturile intr-o puternica armura.

Cand mainile noastre bland s-au strans,
In ploaie de lumina si apa de iubire,
Pe obrazul meu plans,ultima lacrima a curs,
Facandu-le un loc acelor stropi de-eterna fericire.

Cand mainile noastre s-au impreunat,
In fosnetul de buze si zbuciumul de inimi,
Am stiut ca tu esti tot ce am visat.
Eu pana-acum n-am mai iubit asa pe nimeni!

Cand mainile ni s-au intalnit,
In foc de dor si umbre de speranta,
Am inteles ca pana-atunci nu am iubit.
Acum iubesc intaia oara-n viata!

Alesul

Daca inima iti spune ca el te va iubi o viata,
Ca va fi cu tine-atunci cand iti va fi greu,
Daca inima iti spune ca el iti va da speranta,
Si va fi langa tine mereu,
EL e alesul.

Daca inima iti spune ca va fi gata oricand sa moara pentru tine,
Si ca va dori sa te sarute chiar de esti batrana,
Daca inima iti spune ca te vrea la rau si bine,
Si ca atunci cand iti va fi teama el te va strange de mana,
EL e alesul.

Nu mi-am imaginat

Cand am lasat o urma de iubire,
In universul asta ravasit,
Nu mi-am imaginat c-are sa vina vantul,
Sa spulbere-acel pas ce l-am sadit.

Cand am tinut in mana un fluture de vise,
Ce ratacea in lumea asta goala si pustie,
Nu mi-am imaginat ca va veni furtuna,
Sa il impinge intr-o adanca si intunecoasa prapastie.

Fluturele de zapada

Ninge. Ies in pragul casei mele si privesc ninsoarea.
Vantul imi bate-n fata cu putere,
Ma mangaie taios si cu durere,
Ma duce-n universuri albe. Ma cuprinde visarea.

Tot ninge. Stau pierduta in sanul inghetat al iernii.
Fulgii de nea nu-nceteaza sa cada.
Ma transform intr-un om de zapada.
Si vin copii sa ma vada,
Tragand cu greu printre troiene sanii.

Inca mai ninge. Nu mai zaresc nimic in jurul meu,
Dar mai traiesc cat sa simt racoarea ghetii,
Sub soarele nevazut al diminetii.
Respir un aer inghetat si greu.

Ninsoarea se opreste. Si om din nou ma fac
E deja seara si se-aud colinde.
Si-o amintire din copilarie ma cuprinde.
Decembrie 2002. Afara ninge.O fetita sta pe-un prag.

Privea cu un zambet vesel la ninsoare,
La lumea alba ce in ea se troienea,
Si-n fiecare fulg de nea vedea,
Doar fluturi de zapada ce-nvatau sa zboare.

In casa focul ardea aproape stins, mocnit.
Copilul facea pasi grabiti spre casa,
Doi cozonaci fierbinti o asteptau pe masa,
Iar ea privea la ei cu-un suras pofticios si fericit.

Parintii ei erau plecati la cumparaturi pentru Craciun.
Copila statea si privea la fluturi de zapada,
Iesise curioasa iar in strada,
S-asculte cum cantau copii colinde in Ajun.

Privea la stele si isi dorea cu foc,
Sa il cunoasca intr-o zi pe Mos Craciun,
Era un suflet inocent si bun.
Ninsoarea nu se domolea deloc.


In gerul aspru si-n fulgii ce cadeau fara-ncetare,
Fetita stranse-n pumn un fluture alb,
Si vocea ei rasuna in neant.
“Vreau sa-l vad pe Mos Craciun”-striga ea cat putu de tare.

I se-mplini dorinta-n seara-aceea de Ajun,
Cand adormii venira renii dupa ea,
O luara si zburara cu sania,
Direct in tara alba a lui Mos Craciun.

Cand au ajuns,mosul a luat-o-n pumnul sau incetisor,
Si dupa ce i-a vorbit de reni si spiridusi,
Care se ascundeau pe dupa lazi ghidusi,
I-a pus ceva in palma…un fior.

Cand copilul a deschis pumnul mic si gingas,
Si a zarit un fluture de zapada,
Aproape nu-i venea sa creada,
Ca tine-n mana-asa un fluturas.

De dimineata s-a trezit cu el in palma,
Dar i-a fost mila sa-l mai tina strans,
Si desi i-a fost greu si-a plans,
L-a lasat liber ca sa zboare fara teama.

Ce zambet poate fi mai pur si mai curat,
De cat al unui copil ce tine in palma un fluture,
Si ii e teama sa-l miste sau sa-l scuture.
Ce poate fi mai frumos si mai nevinovat?

Ninsoarea din nou s-a pornit iar vantul e navalnic,
Raman asa gandindu-ma la mine,
La locul in care imi era atat de bine.
Si ma inalt iar-om de zapada falnic.

Fluturii-aceea albi si reci fruntea-mi brazdeaza,
Si-mi amintesc de cozonacii calzi,
De caldura, de-mpodobitii brazi.
Iar luna se ridica,ma vegheaza.

Si intru-n casa peste-o vreme, ma var in pat cu greu,
Cu visul sa mai fiu odata mica,
Sa pot sa zbor precum o turturica,
Sa ma imbratisez cu lumea alba,
Si sa te tin din nou in pumnul meu,
Fluture de zapada.

Chemare in lumea viselor

Vino-n razele de aur,
Ce brazdeaza-nalta zare,
Lumea asta-i un tezaur,
Ce se scalda in culoare.

Mergi la capatul luminii,
Unde toate-s cu putinta,
Unde stropii fericirii,
Picura cu staruinta.

Toate-s vii si graitoare,
Toate-si au povestea lor,
Caci le lumineaza-un soare,
Maret,viu,nemuritor.

Toate lucrurile-si au,
Pe lume un loc al lor,
Toate visele iti dau,
Speranta in viitor.

Vino!Vino fara teama!
Vino sa ne intalnesti!
Noaptea-i lunga si te cheama.
N-o sa vrei sa te trezesti.

Visele noastre

Visul ca vom ramane amandoi,
Va exista mereu caci e de neinvins,
Visele noastre mai exista pentru noi,
Desi mintim ca dragostea s-a stins.

Visul ca vom ramane tot noi doi,
Tot impreuna si-om imbatrani,
Se simte inca-n mine,in tine-n noi,
Si ne va urmari cat om trai.

Visul ca vom avea copii si ii vom creste mari,
Ca vom fi fericiti in veci si-n veci,
Mi se-mfiripa ori de cate ori apari,
De fiecare data cand te vad ca treci.

Visul ca dragostea noastra va invinge,
Va triumfa precum un soare peste nori,
Il simt si astazi ori de cate ori mai ninge,
Precum ningea la primii nostrii zori.

Visul ca intr-o zi vom fi iar impreuna,
Nu-l sti nici tu,nu-l stiu nici eu dar poti simti,
Inchide ochii acum,ia-ma de mana,Si niciodata nu te vei mai indoi.