vineri, 30 octombrie 2009

Parfumul pielii tale


Stau in camera mea. Ma simt atat de goala…
Mirosul tau e inc-aici…parfumul pielii tale ma-nfioara.
De as putea oprii printr-un sarut o ora,
M-as rastigni de-o aurora,
Din ochii tai albastrii atat de cunoscuti,
Ce se inclina tristi, tacuti,
Cand stelele iti prevestestesc plecarea.
Mangai amintirile…parfumul tau imi dezmiarda visarea.

Stau in camera mea. Ma simt atat de goala,
Si totusi implinita…parfumul pielii tale ma-nconjoara.
Totul miroase ca tine, peretii, soaptele de pe perna mea,
Gandurile mele s-au infasurat profund in mireasma ta…
Ma simt fragila, si atat de moale,
Ca o stea care-n zorii zilei nu vrea sa coboare.
Mangai buzele tale…imprastiate pe gatul meu,
Parfumul pielii tale cusut de umbra mea mereu…

Stau in camera mea. Ma simt atat de goala,
Dar fericita…Parfumul pielii tale mi-e dragostea daruita intaia oara.
Mirosul tau e peste tot, in parul meu desprins.
Din podul palmei mele, gustul buzelor tale-mi surade ca prin vis.
Ma simt ca o carte deschisa in preajma ta,
Iar tu ma citesti cu speranta c-ai sa poti ierta,
Paginile lipsa. Imi rasfoiesti gandurile de pe gene,
Si-mi saruti fruntea la rascruce de vreme.
Mangai chipul tau, intiparit in ochii mei caprui,
Parfumul pielii tale cum nu mai e al nimanui…
Mangai vocea ta, si te ingan cu stelele si luna…
Parfumul pielii tale… sculptat in bataile inimii mele…totdeauna.

joi, 29 octombrie 2009

Trebuie sa cred( Visul si versul-poezia)

Trebuie sa cred ca dincolo de rutina,
E ceva mai mult decat plictisul.
Si sincer spun ca n-as avea o zi senina,
De-n noapte nu m-as saruta cu visul.

Trebuie sa cred ca dincolo de cer si soare,
E ceva mai mult decat universul.
Si sincer spun, nu as putea sa uit ca clipa doare,
De-n noapte nu m-as saruta cu versul.

Trebuie sa cred ca dincolo de fericire,
E ceva mai mult decat prietenia.
Si sincer spun ca m-as scalda in ratacire,
De-n mine nu s-ar naste poezia.

Monolog

Mi-ai desirat dulcea copilarie.
Ai facut-o ghemul din pumnul tau.
Ai strans-o fara mila, cu tarie…
De ce ai vrut sa-mi fii calau?

Mi-ai impletit lacrimile nevinovate.
Le-ai facut puloverul sufletului tau.
Le-ai fortat,le-ai stors cu rautate…
De ce m-ai aruncat in hau?

Mi-ai pictat buzele uscate si fierbinti.
Le-ai facut tabloul zilelor de iarna.
Apoi l-ai sfasiat, l-ai luat in dinti…
De ce incerci sa-l zugravesti din nou in asta toamna?

Mi-ai rapit privirea calda.
Ai facut-o frigiderul tau de amintire.
Apoi ai dezghetat-o,s-a topit ca un fulg de zapada…
De ce in ganduri imi pretinzi din nou iubire?

Mi-ai inchis vocea duioasa,lina.
Ai facut-o camaruta ta de singuratate.
I-ai spart ferestrele, ai privat-o de lumina…
De ce ma chemi iarasi in visul tau de noapte?

Nu mi-e teama de moarte

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de inghetul sufletesc.
Mi-e teama doar ca o sa fiu departe,
Si n-o sa va aud cuvantul parintesc.

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de judecata de apoi.
Mi-e teama doar c-o sa fiu prinsa-n noapte,
Si n-o sa mai pot sta cu voi.

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de durere si suspin.
Mi-e teama doar de-acele soapte,
Cu care n-am sa pot sa va alin.

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de steaua ce are sa-mi cada,
Mi-e teama doar ca ea o sa ma poarte,
Acolo unde n-am sa va mai vad vreodata.

Nu mi-e teama de moarte,
Nici de groapa-n care merg,
Mi-e teama doar de lacrimile voastre,
Pe care n-o sa pot sa vi le sterg.

miercuri, 28 octombrie 2009

Ce caut?

Ma intreb mereu,
Ce caut pe pamant?
Eu vreau sa zbor,
Sa fiu ca un zmeu,
Sa m-arunc in vant,
Sa nu ma las infrant...
Ce caut acum?
Ce caut aici?
Cand toate sunt scrum,
Cand toate sunt reci,
Cand nu mai e niciun drum,
Pe care sa mergi,
Cand totul e fum,
Si n-ai cum sa pleci..
Ce caut aici?
Eu vreau sa fiu sus,
Chiar nu intelegi,
Ca soarele-a apus?
Ca lumea dispare,
Ca flutura-n zare
Teroare?
Dispret si nedreptate,
In mintea mea zac toate...
Ce caut acum?
Nu vreau sa mai raman...
Totul se prabuseste.
Cum pot sa plec????
Spune-mi: CUM?

Cand...

Cand noaptea se asterne peste mine,
Cand noaptea se asterne peste noi,
Cand luna toata scanteiaza,
Peste iubirea ce-o simtim amandoi,
Cand cerul se deschide,
Si ingeri vin sa cante,
Pentru noi . . .
Cand zorii ne gasesc imbratisati de-atatea ori,
Cand visele ne poarta printre nori,
Cand ma astepti in dupa-amiezi cu flori,
Cand ne purtam de parca-am fi nemuritori,
Cand timpul parca inceteaza sa mai curga,
Nici pietre de mormant n-ar mai putea sa planga . . .
Cand soarele surade bland si cald,
Cand noi cladim o curte dintr-un gard,
Cand pentru noi inaltul nu-I inalt,
Iar viata e o scara catre cer,
Cand pasarile canta “une chanson du mere”,
Cand vantul peste noi usor adie,
Acoperindu-ne cu flori de papadie,
Cand sub fosnetul frunzelor de vie,
Dragostea ne e o candida betie,
Si parem a amuti pentru vecie,
Cand ne privim si totul se preschimba in magie,
Cand tu esti focul ce ma arde,
Iar eu nu pot sa mai fiu apa,
Nici chiar groparul n-ar putea sa-si sape groapa . . .
Cand tineretea parca n-ar mai vrea sa plece,
Cand nici nu mai realizam ca vremea trece,
Si desii anii fug noi nu vedem,
Ca viata asta trece! Nu putem . . .
Cand clipele suspina in tacere,
Cand inimi evadate din durere,
Danseaza-n infinitul infinit,
Visand la tot ce-odata au iubit,
Uitand ce le-a intristat,uitand c-au suferit . . .
Cand pietrele se sfarma fara glas,
Cand tu ma mangai pe obraz,
Cand gura mea si-a ta graiesc acelasi sens,
Si-n ochii nostri viata poarta-un singur inteles,
Cand ne iubim si soarta cerne peste noi o pulbere de stele,
Iar tu mi-aduci lumina si caldura sa ma-nvelesc cu ele,
Cand amandoi jucam aceeasi piesa pe aceeasi scena,
Cand peste noi cade cortina lasandu-ne fara lumina,
Cand tu esti ochii mei si eu vapaia ta,
Cand noi visam desi nu ne-a fost data sansa de-a visa,
Si-un muribund ar mai putea trai,doar atingand dragostea mea.
Cand ne lasam invaluiti de vraja si mister,
Cand pentru noi nimic nu-I efemer,
Si pentru mine sa ramai aici e tot ce-as mai putea sa cer,
Cand “TE IUBESC” e vorba cea mai pretioasa,
Cand eu te vad ca pe un print,si tu ma vezi ca pe-o craiasa,
Cand tot ce iti doresti e sa iti fiu mireasa,
Si sa pornim in lume alunecand pe-o raza,
Pana si sufletele din etern se-mbratiseaza,
Plutind pe val d armonie, scanteiaza!

De ce sa las?

De ce sa las in urma pasi facuti in graba?
De ce sa fug asa departe pentru-un gand?
De ce sa las sa creasca maracini prin iarba,
De unde astazi m-ai privit iar surazand.

De ce sa las un val sa ma scufunde-n mare?
De ce cand am lumina sa alerg spre soare?
De ce sa scrijelesc pe cruci uitare?
De ce sa-i las sa ma doboare?

De ce sa las sa ma conduca mintea?
De ce sa zbor cand inca mai pot merge?
De ce sa-mi las plecata fruntea?
Doar pentru cel ce nu-ntelege…

Tu esti…

In fiecare zi m-acoperi cu o panza…
Tu esti paianjenul ce-si tese viata de a mea,
In fiecare zi mi-asterni pe trup o frunza,
Tu esti buburuza de pe ea.

Atunci cand ma saruti si ma tii strans de mana,
Tu esti cel mai dulce sarut de noapte buna.
Atunci cand timpul ne gaseste rataciti pe-afara,
Tu esti prima,ultima si cea mai frumoasa zi de primavara.

Cand mainile

Cand mainile noastre s-au atins,
In freamat de indragostire pura,
Iluziile ni s-au transformat in vis,
Si piepturile intr-o puternica armura.

Cand mainile noastre bland s-au strans,
In ploaie de lumina si apa de iubire,
Pe obrazul meu plans,ultima lacrima a curs,
Facandu-le un loc acelor stropi de-eterna fericire.

Cand mainile noastre s-au impreunat,
In fosnetul de buze si zbuciumul de inimi,
Am stiut ca tu esti tot ce am visat.
Eu pana-acum n-am mai iubit asa pe nimeni!

Cand mainile ni s-au intalnit,
In foc de dor si umbre de speranta,
Am inteles ca pana-atunci nu am iubit.
Acum iubesc intaia oara-n viata!

Alesul

Daca inima iti spune ca el te va iubi o viata,
Ca va fi cu tine-atunci cand iti va fi greu,
Daca inima iti spune ca el iti va da speranta,
Si va fi langa tine mereu,
EL e alesul.

Daca inima iti spune ca va fi gata oricand sa moara pentru tine,
Si ca va dori sa te sarute chiar de esti batrana,
Daca inima iti spune ca te vrea la rau si bine,
Si ca atunci cand iti va fi teama el te va strange de mana,
EL e alesul.

Nu mi-am imaginat

Cand am lasat o urma de iubire,
In universul asta ravasit,
Nu mi-am imaginat c-are sa vina vantul,
Sa spulbere-acel pas ce l-am sadit.

Cand am tinut in mana un fluture de vise,
Ce ratacea in lumea asta goala si pustie,
Nu mi-am imaginat ca va veni furtuna,
Sa il impinge intr-o adanca si intunecoasa prapastie.

Fluturele de zapada

Ninge. Ies in pragul casei mele si privesc ninsoarea.
Vantul imi bate-n fata cu putere,
Ma mangaie taios si cu durere,
Ma duce-n universuri albe. Ma cuprinde visarea.

Tot ninge. Stau pierduta in sanul inghetat al iernii.
Fulgii de nea nu-nceteaza sa cada.
Ma transform intr-un om de zapada.
Si vin copii sa ma vada,
Tragand cu greu printre troiene sanii.

Inca mai ninge. Nu mai zaresc nimic in jurul meu,
Dar mai traiesc cat sa simt racoarea ghetii,
Sub soarele nevazut al diminetii.
Respir un aer inghetat si greu.

Ninsoarea se opreste. Si om din nou ma fac
E deja seara si se-aud colinde.
Si-o amintire din copilarie ma cuprinde.
Decembrie 2002. Afara ninge.O fetita sta pe-un prag.

Privea cu un zambet vesel la ninsoare,
La lumea alba ce in ea se troienea,
Si-n fiecare fulg de nea vedea,
Doar fluturi de zapada ce-nvatau sa zboare.

In casa focul ardea aproape stins, mocnit.
Copilul facea pasi grabiti spre casa,
Doi cozonaci fierbinti o asteptau pe masa,
Iar ea privea la ei cu-un suras pofticios si fericit.

Parintii ei erau plecati la cumparaturi pentru Craciun.
Copila statea si privea la fluturi de zapada,
Iesise curioasa iar in strada,
S-asculte cum cantau copii colinde in Ajun.

Privea la stele si isi dorea cu foc,
Sa il cunoasca intr-o zi pe Mos Craciun,
Era un suflet inocent si bun.
Ninsoarea nu se domolea deloc.


In gerul aspru si-n fulgii ce cadeau fara-ncetare,
Fetita stranse-n pumn un fluture alb,
Si vocea ei rasuna in neant.
“Vreau sa-l vad pe Mos Craciun”-striga ea cat putu de tare.

I se-mplini dorinta-n seara-aceea de Ajun,
Cand adormii venira renii dupa ea,
O luara si zburara cu sania,
Direct in tara alba a lui Mos Craciun.

Cand au ajuns,mosul a luat-o-n pumnul sau incetisor,
Si dupa ce i-a vorbit de reni si spiridusi,
Care se ascundeau pe dupa lazi ghidusi,
I-a pus ceva in palma…un fior.

Cand copilul a deschis pumnul mic si gingas,
Si a zarit un fluture de zapada,
Aproape nu-i venea sa creada,
Ca tine-n mana-asa un fluturas.

De dimineata s-a trezit cu el in palma,
Dar i-a fost mila sa-l mai tina strans,
Si desi i-a fost greu si-a plans,
L-a lasat liber ca sa zboare fara teama.

Ce zambet poate fi mai pur si mai curat,
De cat al unui copil ce tine in palma un fluture,
Si ii e teama sa-l miste sau sa-l scuture.
Ce poate fi mai frumos si mai nevinovat?

Ninsoarea din nou s-a pornit iar vantul e navalnic,
Raman asa gandindu-ma la mine,
La locul in care imi era atat de bine.
Si ma inalt iar-om de zapada falnic.

Fluturii-aceea albi si reci fruntea-mi brazdeaza,
Si-mi amintesc de cozonacii calzi,
De caldura, de-mpodobitii brazi.
Iar luna se ridica,ma vegheaza.

Si intru-n casa peste-o vreme, ma var in pat cu greu,
Cu visul sa mai fiu odata mica,
Sa pot sa zbor precum o turturica,
Sa ma imbratisez cu lumea alba,
Si sa te tin din nou in pumnul meu,
Fluture de zapada.

Chemare in lumea viselor

Vino-n razele de aur,
Ce brazdeaza-nalta zare,
Lumea asta-i un tezaur,
Ce se scalda in culoare.

Mergi la capatul luminii,
Unde toate-s cu putinta,
Unde stropii fericirii,
Picura cu staruinta.

Toate-s vii si graitoare,
Toate-si au povestea lor,
Caci le lumineaza-un soare,
Maret,viu,nemuritor.

Toate lucrurile-si au,
Pe lume un loc al lor,
Toate visele iti dau,
Speranta in viitor.

Vino!Vino fara teama!
Vino sa ne intalnesti!
Noaptea-i lunga si te cheama.
N-o sa vrei sa te trezesti.

Visele noastre

Visul ca vom ramane amandoi,
Va exista mereu caci e de neinvins,
Visele noastre mai exista pentru noi,
Desi mintim ca dragostea s-a stins.

Visul ca vom ramane tot noi doi,
Tot impreuna si-om imbatrani,
Se simte inca-n mine,in tine-n noi,
Si ne va urmari cat om trai.

Visul ca vom avea copii si ii vom creste mari,
Ca vom fi fericiti in veci si-n veci,
Mi se-mfiripa ori de cate ori apari,
De fiecare data cand te vad ca treci.

Visul ca dragostea noastra va invinge,
Va triumfa precum un soare peste nori,
Il simt si astazi ori de cate ori mai ninge,
Precum ningea la primii nostrii zori.

Visul ca intr-o zi vom fi iar impreuna,
Nu-l sti nici tu,nu-l stiu nici eu dar poti simti,
Inchide ochii acum,ia-ma de mana,Si niciodata nu te vei mai indoi.

Mii si mii

Sunt mii si mii de iubiri care,
Cu trecerea timpului mor,
Eu vreau sa dam povestii noastre,
Lumina unui viitor.

Sunt mii si mii de oameni care,
Traiesc si nu mai stiu de ce,
Eu vreau sa dam povestii noastre,
Un milion de zambete.

Sunt mii si mii de inimi care,
Tot bat si parca fara sens,
Eu vreau sa dam povestii noastre,
Un scop,un tel,un inteles.

Sunt mii si mii de vietzi care,
Se tem de orisice trairi,
Eu vreau sa dam povestii noastre,
Un infinit de amintiri.

Sunt mii si mii de glasuri care,
Nimic frumos nu mai rostesc,
Eu vreau sa dam povestii noastre,
Ecoul unui ''TE IUBESC''!

E dus si e pierdut . . .

Treceam pe langa el si-l ocoleam, ca si cum am fi fost straini,
Era strainul langa care-odata imi doream sa-mbatranesc,
Dar azi in ochii lui nu mai zaream aceeasi ploaie de lumini,
Iara pe buzele lui moi nu mai era acelasi “TE IUBESC”.
Treceam pe langa el si-l ignoram,ca si cum Noi nu ar fi fost nicicand,
Era chiar el,dragostea ce am ingropat-o adanc in suflet,
Dar azi in palma lui nu e decat o apa si-un pamant,
E dus,si e pierdut,
Dar eu inca mai vin cu-un vuiet,
Si-astern din nou o floare pe mormant,
Plangand,
E dus,si e pierdut,
Adanc,adanc in suflet.
Si daca uneori el mai invie,
Si daca uneori il mai astept sa vie,
E dus,si e pierdut pentru vecie.
Si daca-atunci cand il zaresc inima mea tot tare inca bate,
Si daca inca-mi mai rasuna-n gand aceleasi soapte,
E dus si e pierdut pentru eternitate.

O panza peste ochii lui batrani . . .

Obisnuia mereu sa-mi spuna o poveste,
Despre ce-a fost,ce-a vrut sa fie si ce este . . .
Si noaptea ochii lui parca mai stralucesc de prin ferestre . .
Si parca-l vad si-acum precum statea,
Ingandurat,in camaruta sa . . .
Ofta . . .
L-am intrebat “ce este”?
Parca ne-astepta . . .
“Au trecut ani din viata mea fara sa stiu,
Cat am fost mic am tot luptat sa raman viu,
Iar cand va vad pe voi stiu ca a meritat sa fiu.
Cu mainile-astea doua am muncit,
Din doua oale,trei carbuni,caminul asta l-am zidit.
Dar astazi mana nu m-ajuta . . . a obosit!
In inima ce-o am in piept doar patru nume stau,
Si tot ce imi doresc,ce-as mai putea sa vreau,
E sa raman cu voi mereu,mereu,
Dar iata,dragii mei ca nu vrea Dumnezeu.
Suspine si suspine,nu vor sa se termine,
Iar zarea parca striga dupa mine,
Si simt fiorii mortii care vine . . .
Voi nu fiti tristi,nu plangeti.Ce-ati pierdut?
E doar o alta stea din ceruri ce-a cazut . . .
Eu n-am sa cad,n-am sa va parasesc nicicand . . .”
A doua zi de dimineata cand m-am dus,
El se stinsese ca un soare ce-a apus . . .
Era un luptator pe care moartea l-a rapus . . .
Un inger pe care Domnul l-a vrut sus.
Priveam,
Pe plita doua oale,
Zaream,
La crestet lumanare,
Plangeam,
Pe prispa stateau trei carbuni,
Vedeam,O panza ce se lasa peste ochii lui batrani…

Luptatorul . . .

Erai un simplu om pe niste scari,
Erai un simplu calator de peste mari . . .
Erai o inima viteaza,
O stea ce inca scanteiaza,
Dar oare pentru ce si pentru cine?
Erai un luptator.
Luptai numai cu mine . . .

Era decembrie si rece,
Iar tu ma asteptai sa vin,
Era trecut de ora zece,
Iar vantul batea parca lin.
Afara nu ningea deloc,
Iar tu s-apar tot asteptai,
Stateai in fata unui bloc,
Cu privirea ma cautai.
Am aparut,te-ai luminat,
Nerabdator m-ai-mbratisat,
Si pe obraji m-ai sarutat.
Am mers tinandu-ne de mana,
Si ne-am suras increzatori,
La fiecare-atingere de-a noastra,
Simteam cum ne cuprind niste fiori.

A continuat la fel,ne intalneam mereu,
Tu apareai cu flori intotdeauna-n drumul meu,
Si inimile ne zvacneau,nebune de iubire,
Te-ai fi gandit vreodata ca din NOI o sa ramana doar o amintire?

Au trecut doua luni dar parca te stiam de-o vesnicie,
Si cand in brate te strangeam,pluteam de bucurie.
Zambeai cand ma vedeai,indragostit,
Si acele “Te iubesc” ce le-ai rostit,
Ma inaltau pe culmile iubirii,
Ma aruncau in marea fericirii,
Nu mai vedeam o viata fara tine,
Cum poti azi sa ma lasi sa ratacesc printre ruine?

Eram un spirit liber si un suflet viu,
Dar astazi am ramas un mort trandafiriu,
Au trecut zile,saptamani mai des noi ne certam,
Taceam si sufeream,ne prabuseam.

Erai gelos din ce in ce mai des.De mine te-ndoiai,
Eram numai a ta.Te-ntreb: ce mai vroiai?
De ce nu ai putut sa crezi in mine,ce-ti spuneam?
Chiar nu puteai sa vezi si tu cat de mult te iubeam?

Timpul trecea pe langa noi,mai multe-mi reprosai,
Nimic din ce eram si ce faceam nu iti placea.Te-ntreb:ma mai iubeai?
Vroiai sa stau numai cu tine,si eu vroiam la fel,
Dar tu vroiai sa fi pastorul,iar eu bietul tau miel.
Nu mai puteam sa-ndur toata durerea ce mi-o pricinuiai,
Eram numai a ta.Te-ntreb:ce mai vroiai?

Clipele tot mai mult curgeau prin noi si peste noi,
Plangeam si eu,plangeai si tu,plangeam si amandoi.
Ce mai puteam sa fac atunci,te-ntreb:ce iti doreai?
Imi spulberai orice visare.Spune-mi:ce dovedeai?

Lunile noastre se duceau,din 20 de zile,
In 12 era nor,restul erau senine.
Zilele se scurgeau incet si tot ce ramanea,
Era o poza-ntr-un album,sufletul meu ce suspina,
O inima de luptator,ce suferea dintr-un orgoliu,
O lumanare ce ardea la crestetul a doua suflete in doliu.

De ce nu ai putut sa ma-ntelegi nicicand?
Cum ai putut sa fi atat de rece cand m-ai vazut plangand?
Nu ti-a pasat ca lupta asta-a ta cu tine,
O sa zdrobeasca toata dragostea din mine?
Cum ai putut sa crezi ca poti sa pleci din lumea-ntreaga?
Cum ai putut sa crezi c-ai sa ridici un pom imens doar cu o biata creanga?
Nu ti-a ajuns c-ai dovedit dreptatea ta ce azi vad ca nu mai e dreapta . . .
Din scara ce-mpreuna-am ridicat-o catre cer,ai distrus si ultima treapta.

Cand te-ndoiai de mine cerul parca ma-nghitea,
Imi doream sa strig dupa moarte,s-o implor sa ma ia.
Nu vedeai toate astea?Erai prea orb ca sa le vezi?
De ce n-ai putut sa ma-ntelegi si in mine sa crezi?

Cu lacrimi si zambete rare,
Au trecut si acele zile amare.
Se scursese aproape un an,
Nu ma intelegeai,
Nu te intelegeam.
Ma jignisei de prea multe ori si prea tare,
Nu ma mai incalzea cu nimic un “iti cer iertare”,
Ma ranea si cand imi rosteai “Te iubesc”,
Simteam ca nu mai esti omul langa care vroiam sa cresc.
Mi-ai frant inima in mii si mii de bucati,
Cu sute de-ambitii si rautati.

Am luptat cat am putut,
Am luptat pana-am vazut,
Ca nu ai fost decat un luptator.
Ai luptat mereu cu mine,
Am crezut ca-s importanta pentru tine,
Dar timpul a iesit invingator.

Invinge azi durerea ce te sfasie cand ma privesti!
Gaseste azi puterea de-a-nceta sa ma iubesti!

Eu si ceilalti

Exista un EU,dar ceilalti l-au schimbat.
Mi-au facut din suflet un tanar soldat.
Exista un vis,dar ceilalti l-au spulberat,
Am luptat,n-am renuntat,intotdeauna am sperat.
Exista un cer senin,dar ceilalti au venit cu nori negri peste mine,
Si m-au facut sa ma indepartez de soare si de tine.
Exista un NOI,dar ceilalti au facut din el doar TU si EU,
M-au facut sa plang,sa ma zbat si sa-mi fie greu.
Exista o zare,dar ceilalti au zdrobit-o cu nepasare,
De ce le-ar fi pasat unor stele ca o alta o dispare?
Exista o luna,dar ceilalti au alungat-o de pe bolta cereasca,
De ce sa lase niste maracini un trandafir sa creasca?
Exista un tel,dar ceilalti l-au luat si l-au trimis departe,
L-au ingropat adanc in mari involburate.
Exista un zambet,dar ceilalti printre lacrimi l-au ingropat,
Si astazi din neant,UN INGER M-A STRIGAT!
Sunt iarasi eu,voi ceilalti,PRIVITI!
Rasar din nou cu voi,dar voi va ofiliti.
Sunt fericita iar,dar voi nefericiti.
Ma doare pentru voi.DE CE…?-va intrebati,
Pentru ca steaua mea se stinge pentru frati,
Desi astrilor nu le-a pasat ca ea se prabuseste,
De ce o plange luna pentru-o stea ce-o paraseste?
Si trandafirului pentru maracininul ce-l zdrobeste?
Pentru ca tot speram ca intr-o zi,
Si ceilalti isi vor gasi,
Un scop al lor.
De ce sa ii lasam sa zaca in durere,
Cand am putea sa le-oferim un ajutor?
De ce sa ne-amintim ca ne-au facut sa suferim?
De ce sa fim cum au fost ei cu noi?
Mai bine sa-i iertam si sa-i iubim,
Oricum nimic nu poate-aduce timpul inapoi.

Nimeni,oricine,cineva…

Privea pe geam cu ochii lui albastri si tristi…lacrimile ii siroiau repezi pe obraji…pe chipul sau era intiparita durerea ce-l sfasia pe dinauntru,iar in mintea lui zacea un singur gand…’’mi-e dor de mama si de tatal meu,de zilele fara griji in care eram cu ei si simteam ca nimic rau nu ma poate atinge’’.
Avea zece ani dar mentalitatea unui om de douazeci.Viata il schimbase,fusese prea dura cu el si prea nedreapta.Ce facuse rau?Poate doar faptul ca venise pe lume.Ce vina avea el?Statea adancit in ganduri si amintiri…inima ii zvacnea parca sa-i iasa din piept….doar ei ii puteau alina durerea,doar parintii lui de care-i era asa de dor,dar ei erau departe,mult prea departe sa poata ajunge la ei.Oare uitasera de el?Gandul asta ii sfarama sufletul in mii si mii de bucatele.Plecasera de trei ani si il lasasera cu matusa lui,iar de atunci,viata lui nu se mai putea numi VIATA!
Deodata,usa camerei in care se afla Andrei se deschise si o voce ascutita striga taios:
-Andrei!Coboara imediat!
Baiatul se conforma si cobori in sufragerie unde matusa lui il astepta nervoasa.
-Ce ti-am spus eu despre pictura?In loc sa iti pierzi timpul degeaba mai bine te-ai face util,copil fara viitor!Ce e asta?
Copilul privea cu goliciune la pictura din minile matusii sale.Era un desen minunat!Privindu-l,Andrei simti cum se pierde…simti o dorinta puterica de a parasi cruda realitate si de a patrunde in lumea pe care parintii lui o creasera demult pentru el.
-Este un desen cu parintii mei…puneti-l jos va rog! zise el temator.
-Un desen cu cei care mi te-au lasat pe cap ca sa-mi mananci banii,pacoste ce esti!
Femeia lua desenul si il rupse violent,apoi rase batjocoritor privind la copilul ce ingenunche rapus de durere.
-Poftim!Asta face u cu desenele tale bune de nimic.Acum ridica-te si du-te la munca,prefacutule! Parintii tai nu-mi dau nimic ca sa te intretin si sa am grija de tine,iar tu faci teatru?Misca-te si munceste!
-Copii de varsta mea merg la scoala si invata,num erg pe strazi sa munceasca zi si noapte!Si parintii mei nu m-au abandonat!Nu ma mai mintiti!V-am vazut cum numarati banii pe care vi-i trimit si cum imi distrugeti scrisorile de la ei!Muncesc zi si noapte si nu-mi dati niciun ban…vreau sa fiu ca ceilalti copii,sa am o viata normala! Singurul meu refugiu e picture…singurul lucru care ma face sa ma simt si eu putin fericit…si imi rapiti si asta!Incetati!Nu eu sunt cel care joaca teatru.
Femeia se napusti asupra baiatului si incepu sa-l loveasca cu ura.
-Nerecunoscatorule!Copil fara minte!Cum indraznesti?
Andrei tremura din toate incheieturile,dar durerea loviturilor matusii lui nu se compara cu durerea ce o purta adanc in suflet…iar ranile pe care i le cauza aceasta paleau in fata ranilor pe care soarta i le facuse.’’Ce e cu parintii mei?De ce nu vin?’’.Asteptarea devenea din ce in ce mai grea pentru el,in fiecare clipa se zbatea sa supravietuiasca intr-o lume rea si dura in care nimanui nu-i pasa de nimeni,iar NIMENI era EL.
Anii au trecut,iar el a crescut,a facut cincisprezece ani asteptand introarcerea parintilor sai.La fiecare zgomot ce se auzea isi indrepta privirea entuziasmata catre fereastra,sperand ca ei sa se fi intors.Dar nu au venit niciodata.A muncit din greu ani intregi si totusi nu avea niciun ban…ramasese tot sarac.Dar acum avea ceva ce-l facea sa se simta bogat.
Cunoscuse dragostea.Iubea si era iubit de cineva,iar asta parea ca-I umple sufletul de bucurie…atingerea ei ii invelea ranile acoperindu-i-le cu un val de fericire.Dar ele ramaneau acolo si nimeni si nimic nu i le putea vindeca.Dorina era ca un inger pentru el…dar totusi ceva nu era bine.Parintii ei se opuneau iubirii lor deoarece ea era o fata inteligenta,avea un anumit status social sin u putea avea o relatie cu oricine.Candva Andrei era Nimeni,acum ajunsese Oricine,dar totusi nu-si amintea sa fi fost atat de fericit vreodata.
Timp de trei ani pana ce au devenit majori Dorina l-a invatat pe Andrei sa scrie si sa citeasca,sa faca calcule.Odata ce au crescut si au devenit capabili sa faca ce vor cu viata lor cei doi s-au casatorit.Andrei s-a angajat vanzator,in timpul liber obisnuind sa picteze iar Dorina a devenit invatatoare. Cu timpul,parintii Dorinei l-au acceptat si l-au indragit.Era un suflet bun in pofida faptului ca a fost inconjurat de rautate in intreaga lui copilarie.
Dorina si Andrei au avut copii iar el a fost un tata minunat,un tata care lui i-a lipstit sip e care viata i l-a dus departe in valtoarea vantului.Unica dorinta a lui Andrei era ca sotia si copii lui san u sufere niciodata…suferise el destul cat pentru toti si ar fi facut orice pentru fericirea lor.
Privea pe geam cu ochii lui albastri care sclipeau de fericire de aceasta data…lacrimi de bucurie ii siroiau lent si necontenit pe obraji…pe chipul sau era intiparita implinirea…iar in mintea lui zacea un singur gand…’’La inceput…am fost Nimeni…apoi am ajuns Oricine…dar acum,acum sunt Cineva!!!!’’.

Un vis de vara . .

Nisipul fierbinte…orizontul brazdat de razele rosiatice ale unui soare ce apune… marea ce loveste cu putere stancile…NOI DOI…mana ta si-a mea ce se-mpletesc intr-un fior…buzele noastre ce se contopesc in cel mai dulce,profund si pasional sarut…privirea ta ce-mi soarbe fiecare suras…trupurile noastre ce tremura cand se ating…briza calda a marii ce ne mangaie bland obrajii…linistea amortita,pe care doar marea si inimile noastre ce zvacnesc parca vrand sa ne iasa din piept,o cutremura...un sarut,urmat de un altul…o mangaiere,urmata de o alta…un drum catre fericire…
Suntem doar noi si marea iar valurile sunt martorii iubirii noastre.Soaptele ni se risipesc adanc in neant.
-Iubitule,te bucuri ca esti aici cu mine?
-Inca nu sti raspunsul la aceasta intrebare?Nu-mi amintesc sa fi fost vreodata mai fericit iubito…!
-Hm…
-De ce esti atat de abatuta?
-Simti nisipul?E fierbinte…asa cum e si dragostea mea pentru tine,asa cum sunt si eu in preajma ta.
-Voi fi mereu in preajma ta,sti bine ca n-as putea pleca de langa tine.
-Hm…vezi marea ce loveste stancile?E puternica,asa cum sunt si eu stiindu-te al meu,fiind alaturi de tine.
-Voi fi numai al tau totdeauna si iti voi fi alaturi indiferent ce s-ar intampla.Cand vei fi slaba voi fi acolo sa iti dau putere.
-Hm…simti briza?E calda…la fel si vocea ta.E blanda…asa cum e si mangaierea ta,precum jocul tau in parul meu.
-Vocea mea nu va fi niciodata altfel decat calda si intotdeauna te voi mangaia cu blandete.
-Da…..
-Spune-mi ce te apasa,iubito!
-Asculta!E liniste…mi-e teama ca asa va fi si intre noi peste ani…ca nu va mai ramane decat o mare de vise spulberate care sa tulbure tacerea.
-Niciodata nu se va lasa tacerea intre noi.Atinge-mi inima asa cum o fac si eu!Poti auzi?Intotdeauna va ramane ecoul a doua inimi ce bat una pentru cealalta.
-Da…
-Acum ce mai este?Ce te nelinisteste?
-Vezi soarele,iubitule?Apune…se scufunda-n mare!Mi-e teama ca intr-o zi,asa va apune si dragostea noastra.
-Iubito!Cum poti sa crezi ca mainile acestea doua s-ar putea dezlipi vreodata?Tanjesc una dupa cealalta.Si oricum,soarele rasare mereu a doua zi de dimineata.
-Cum poti fi atat de sigur?
-Nu sunt sigur,doar sper si cred in ziua de maine.
-Atunci nu poti fi sigur nici ca dragostea noastra va exista intotdeauna…
-Nu…dar iti spun un singur lucru.Priveste-ma!Scufunda-te in ochii mei albastrii precum marea si iti jur ca voi aduce din nou soarele pe cer!!!

Daca dragostea asta infinita nu e scopul existentei noastre,atunci eu nu stiu care altul ar putea fi.Eu una nu gasesc un tel mai nobil si mai maret pentru care sa ma fi nascut!!!

CCWPB

Welcome welcome dear hallowen…!

I’ll recive a lollipop,
I look like a real cop,
I have uniform and gun,
But I’m scared so I will run…

Hallowen, hallowen here we come!

We’ll recive a lot of candies,
We look like Casper and Wendy.
I’m a friendly ghost, you know,
But I’m scared so I will go.
Casper wait cause I’m scared too,
Please,oh please take me with you.

Hallowen,hallowen here we come!

I’ll recive a lot of chocolate,
I look like an angry pirate,
I just lost my hand, my eye,
I am bad, i’ll make you cry,

Hallowen,hallowen here we come!

I know that will be so funny,
I look like I little bunny,
I have whiskers,I have ears,
And I have a lot of fears.

Hallowen,hallowen here we come!

I will bust you if you fly!
Muhaha! I’ll make you cry!
Hihihi, you stupid guy!
I’m a rabitt, I can’t cry!

Hallowen,hallowen here we come!

Viziuni

Trei oameni stau pe-o banca si vorbesc,
Eu trec prin fata lor si ma opresc.
Unul ma fixeaza cu privirea incruntat,
Ma uit la el si ii zambesc fortat.
Un altul ma acopera cu tacere,
Nu are,nu-i pasa, nu cere.
Dar unul, unul imi zambeste cu blandete,
In ochii lui zaresc acuratete.
M-apropii, ei privesc ca pe o boala,
La mana mea in care tin o punga goala.
Eu intind punga celui incruntat,
El ma priveste neincrezator si revoltat.
Si il intreb:”ce-i asta?” raspicat,
“O punga goala” imi raspunde arogant.
Nemultumita, ma indrept spre cel tacut,
Aceeasi intrebare, urmata de-un raspuns la fel de scurt.
“O punga plina cu aer” raspunde temator,
Nu asta as fi vrut sa-mi spuna, dar e mai binisor.
Ma duc la omul care ma privea zambind,
Ia punga si-o priveste, zambeste mirosind.
“Ce lucru minunat.Este parfumul florilor de munte,
Si aerul rece din iarna crestelor carunte.
Aici este gust de copilarie
Si de struguri proaspat copti din vie,
Ba nu, aici sunt culorile curcubeului,
Si minunata calatorie a zmeului,
E-o lume plina de poveste,
Si sufletul celui ce nu mai este.”
Nu imi venea sa cred ce spune,
Sunt inca oameni care vad printre ruine,
Un paradis de flori,
O mare de culori,
Mireasma de iubire,
Si gust de fericire?
Mai exista inca oameni ca mine?
I-am intins mana cu blandete,
I-am sters caldura din priviri,
Era batran de-atata tinerete,
Era nebun de-atatea amintiri.
I-am intins mana cu respect,
“Bravo, bravo ca inca esti poet,
Ca poti sa vezi culoare unde-i alb si negru,
Ca esti doar tu, ca nu te zbati sa fi integru,
Bravo ca ai o viziune si-o pastrezi,
Ca intr-o lume a orbiei, tu inca poti sa vezi,
Ca iti pastrezi aripile cand toti te tin din zbor,
Ca intr-o lume a realului , esti inca visator,
Esti o fantana ce curge fara a sti de unde,
Esti elefantul care merge prin nisip fara sa lase urme,
Esti omul ce se plimba pe carari, zambind la tot ce vede,
Pe care desi lumea il face nebun,continua a crede.
Esti cel care se-arunca-n gol, fara a se gandi ce va urma,
Iar eu maestre, eu ma inclin in fata ta.

Visele mele de copil

Visele mele de copil,
Candva s-or risipi,
Dar pana-atunci am sa le dau,
Si celorlalti copii.

Pe Mos Craciun il am aici,
Imbratisati-l toti,
Si daca nu il mai vreti voi,
Duceti-l la nepoti!

In mana tin un curcubeu,
Vi-l dau! Luati-l voi!
Sa-l colorati in fel si chip,
Sa-l duceti peste vai.

In piept am o inimioara,
Pictata in culori de ceara,
Au sters-o multi dar unul azi,
O coloreaza-ntaia oara.

Povestile de alta data,
Vi le dau voua dragi copii,
Va dau ladita mea din pod,
Care-i plina cu jucarii.

Ce n-as da azi sa-ntorc copilaria,
In care sa ma joc, sa rad atat conta,
Ce n-as da azi sa mai simt bucuria,
Ca sunt copil.Sa am puterea de-a visa.

Ce n-as da azi sa primesc inapoi,
Visele mele de copil ce le-am lasat,
Sa le pastrez, sa pot fi iarasi mica,
Si sa pasesc in universul fermecat.

Un val si-o stanca

Soarele se clatina-n ai zilei zori,
Si isi impinge razele spre mare,
Iar ea se sparge in culori,
Si se cufunda-n tremurare.

Nu vrea sa taca valul brav,
Si se porneste spre o stanca,
Si de vointa prea bolnav,
Spera ca azi sa o ajunga.

Dar ea ramane prea mareata,
Iar el un simplu val viteaz,
Si totusi prin fiorii lungi de ceata,
Ajunge s-o sarute pe obraz.

Stanca roseste sub buchetul de lumina,
Si pescarusii toti o cotropesc.
Iar ea-si asteapta valul ca sa vina,
S-o spele cu un sincer “Te iubesc”.

Dar marea-I linistita pan-ce noaptea se aseaza,
Si valu’-i prizonier in linistea amiezii.
Iar noaptea, sub ochii blanzi ai lunii ce vegheaza,
Aseaza-o stea in parul negru al miresei.

Si stanca straluceste sub misterul,
Ce a-nflorit in suflul ei de piatra.
Si isi asteapta zi si noapte cavalerul,
Sa-i legene iubirea ca pe-o barca.

Un univers ravasit

Se-asterne universul ravasit,
Sub pasii celui care pleaca,
Un univers necunoscut,
Dar totusi prafuit,
De pasi facuti in graba.
Si il calcam,
Si-l apasam,
Se ravaseste tot mai mult,
Sub pasii nostrii,
Celor ce-am trecut.

Un musuroi de vise…

Ce-ai pentru mine astazi furnicuto?
Ooo! Ce povara grea duci tu in spate!
Cum poti sa cari asa ceva micuto?
Cum poti sa duci atata greutate?

In fiecare zi, te-asezi in pumnul meu,
Si imi soptesti asa usor, ca-ntr-o poveste,
Lasandu-ti moale trupusorul tau,
Si noaptea sa se-aseze la ferestre.
Si-asa micuta umplii musuroiul meu,
Cu vise faurite in tot felul,
Sa ma adapostesc in ele cand imi va fi mai greu,
Si cand strainii imi vor invada castelul.

Imi spui ca-n musuroi, imi va fi mult mai bine,
De unde sti tu mititico cum are sa imi fie?
“Ziua-n care vei intelege, iata vine!
Nu vreau sa fii ca altii, fara-o bucurie”.
Eu tac si-ascult, insa nu inteleg,
Dar o sa-astept sa vad ce-a vrut sa zica,
Nu am crezut vreodata, ca nu pot sa dezleg,
Cateva vorbe spuse de-o furnica.

Astazi e marti. Castelul meu se crapa,
Ce trist! Obisnuiam sa vin aici in vise,
Si langa el biata furnica sapa,
Pentru un nu stiu cum si-un nu stiu ce.

Furnico! Ce tot faci? De ce cade castelul?
“Asta e ziua pentru care mi te-am pregatit copila,
Astazi peste desertul tau se lasa valul,
N-am vrut sa ratacesti prin el ca o camila.”

Ce vrei sa spui? M-am saturat de vorbe fara rost
“Aseaza-te si am sa-ti spun copil nelinistit,
Furnica sunt, furnica-am fost,
In universul asta ponosit.

Asculta bine ce-am sa-ti spun, te rog sa iei aminte,
Si-apoi ti-oi da ce-am faurit din greu,
Sa nu le iei drept vorbe aiurite,
Asculta acuma ce ti-oi spune eu!

O viata au saracii si bogatii
Nu cauta s-aduni averi ca n-are rost,
Gandeste-te la tine,dar nu-i uita pe altii,
Si chiar de ajungi sus, sa nu uiti cine-ai fost.

In lumea asta cat ai sa colinzi,
La nimeni sa nu zici secretul,
Caci daca spui, ai sa iti pierzi,
Si visele si somnul si eresul.”

Am stat si-am ascultat-o lin,
Si-n viata asta toata,
Am trait mult, am ras din plin,
Si-am plans numai o data.

TU, Prometeul meu din intunericul de noapte

Cand soarele scapata si peste toate noaptea se asterne,
Tu vii din lumi straine sa-mi cerni iubire peste gene,
Si imi invalui trupul cu-o caldura adusa de departe,
TU,Prometeul meu din intunericul de noapte.

Ma topesti cu vorbe fierbinti de amor,
Si trupurile noastre scurg intr-un fior.
Ma prabusesc si ma scufunzi intr-un adanc de soapte,
TU, Prometeul meu din intunericul de noapte.

Toti imi spuneau

Aveam doar sase ani. Tot ce-mi doream era sa zbor,
Sa construiesc un avion sau un planor.
Se amuzau cu totii si-mi spuneau,
Ca sunt prea mica pentru-a sti ce vreau.

Aveam doar saptesprezece ani.Tot ce-mi doream era sa plec cu el departe,
Si sa ne creasca aripi de iubire, sa ne aventuram singuri in noapte.
Ma certau toti si nu trecea o zi fara sa-mi spuna,
Ca sunt prea mica, poate prea nebuna.

Aveam doar douazeci de ani. Tot ce-mi doream era sa stau in varful unui munte,
Sa privesc zarea, sa scriu, sa cant, si vantul sa m-asculte.
Toti imi spuneau s-astept sa termin facultatea,
Si-apoi voi putea sa imi scriu si cartea.

Aveam doar treizeci de ani. Tot ce-mi doream era sa am un prunc al meu,
Sa-l vad cum creste, sa-l strang la piept la bine si la greu.
Toti imi spuneau s-astept sa scap de datorii,
Si-apoi ma voi putea gandi si la copii.

Aveam doar patruzeci de ani.Tot ce-mi doream era sa scriu, sa colind lumea,
Pana cand oi imbatrani, pana-mi va trece vremea.
Ma certau toti si imi spuneau ca sunt o egoista,
C-ar trebui sa mai muncesc, si-apoi sa fiu artista.

Aveam doar cincizeci si cinci de ani. Tot ce-mi doream era sa am nepotii mei,
Sa le citesc povesti, sa ii cresc mari, sa traiesc pentru-a fi cu ei.
Ma mustrau toti si imi ziceau ca nu-s batrana,
Ca sa ajung sa-mi port nepoteii de mana.

Acum am saptezeci de ani. Tot ce-mi doresc este sa vad ziua de maine,
Si sa gasesc de dimineata stand pe masa-o paine.
Si toti imi spun ca vremea mi s-a dus,
Ca soarele vietii mele e ca si apus.

Cam asa ar suna viata mea, daca m-as lua dupa-orisicine
Dar nu-i ascult caci ei nu ma cunosc cu-adevarat, nu le pasa de mine.
Eu fac ce vreau, si lupt pentru ce-mi pasa.
Si intr-o zi imi voi cladi cu mainile o casa.
Voi scrie si voi plange oricand inima mea va cere,
Si daca-am sa regret, voi inota in propria-mi durere.
Voi pleca sa vad lumea, si voi iubi profund,
Si daca-are sa-mi para rau, in mine-am sa m-ascund.

Nu face ce spun altii, dorintele n-au varsta,
Chiar daca te prefaci ca nu mai sunt, ele exista.
Dar daca tu nu faci ce vrei doar fiindca esti prea mic,
O sa iti adancesti toti anii in nimic.
Si o sa plangi tot timpul care ti s-a scurs,
Si cand vei povesti de viata ta,nu vei avea nimic frumos de spus.
Si zambetele tale vor fi sterse,prafuite,
Calcate in picioare de vise neimplinite.

Rar o sa intalnesti persoane care-ti vor da sfaturi bune,
Si de-I asculti pe “toti” vei fi ca o camila ratacita printre dune.
Iar daca astazi iti doresti sa zbori,
Zboara!Paseste peste nori!
Si daca maine iti doresti sa fugi cu el,
Plecati in lume sa gasiti lumina din tunel!
Si daca iti doresti sa pleci in munti,atunci du-te si scrie,
Fara sa te intrebi vreodata ce-a fost, ce-are sa fie.
Si daca vrei sa ai copii, fa cati copii-ti doresti,
Invata sa-I iubesti,sa fi o mama buna, si zbate-te sa-I cresti.
Si intr-o zi, cand vei fi mai batrana,
Si iti vei tine nepoteii strans de mana,
Nu-ti va pasa deloc de “toti”,
Vei sti c-au fost niste netoti.
Tu vei fi mandra si vei avea de ce sa fi,
Caci ai luptat si ai avut tot ce ti-ai fi putut dori.

Teama de inceput si de sfarsit

Cui nu-i e teama de-nceput?

Paseam nepasatoare, caci era ultimul pas,
Era un sfarsit de drum lung, istovitor,
Si-acum, cand trebuie sa-mi adun curajul care mi-a ramas,
Mi-e teama sa n-aleg un drum ratacitor.

Tineam in pumnul meu ultima floare,
Care se ofilise-ncet intr-o gradina,
Si-acum, cand mai rasar doar buruieni sub soare,
Mi-e teama ca voi renunta, ca tot va fi ruina.

Imi miscam buzele uscate,
Simteam parca un sfarsit de sarut,
Si-acum cand sarutarile-s desarte,
Mi-e teama ca nu vor mai dura mult.

Cui nu-i e teama de sfarsit?

Paseam cu grija, caci era primul pas,
Era un inceput de mers pe apa,
Si-acum, cand trei pasi au mai ramas,
Mi-e teama ca gheta-o sa se sparga.

Tineam strans in palma-o floare,
Era un inceput dintr-o gradina,
Si-acum, cand au ramas trei flori in soare,
Mi-e teama ca n-or sa aiba destula lumina.

Imi miscam buzele tremurande,
Era din nou un inceput de sarut,
Si-acum, cand saruturile sunt multe,
Mi-e teama sa nu fie vreunul prefacut.


Cui nu-i e teama de-nceput?
Poate doar celui care n-a pierdut…
Cui nu-i e teama de sfarsit?
Poate doar celui care n-a iubit…

Strigatul pasiunii…

Te priveste cu ochii lui provocatori,profunzi,
Nici daca ai vrea, nu ai avea cum sa te-ascunzi.
Te rascoleste si nu sti cum se face,
Ca doar cu o privire reuseste sa te dezbrace,
Si se apropie de tine, tu arzi precum un foc incins,
Si te inalta pe cele mai inalte culmi, iti face loc in paradis.
Te mangaie si nu sti cum se face,
Ca sutienul parca singur se desface.
Privind la el nu iti mai pasa de tainele lunii,
Nu te mai intereseaza misterele lumii,
Si te lasi asa…invelita in strigatul pasiunii.

Cele sase simturi ale iubirii

Am vazut.Era ceva neobisnuit in ochii tai,
Era un fel de lumina,o scanteie,
Si cand ochii tai i-au privit pe-ai mei,
M-am simtit femeie.

Am atins.Era ceva nemaintalnit in palma ta,
Era un fel de mormant de-amintire,
Si cand palma ta a tinut-o strans pe a mea,
Am simtit iubire.

Am mirosit.Parfumul tau era diferit de toate,
Era un fel de frezie si iasomie,
Si cand trupul tau m-a dorit aproape,
N-am mai fost pustie.

Am gustat.Era ceva ciudat in acel sarut,
Era un fel de alint, de mangaiere,
Care pe buzele noastre s-a prefacut,
In ciocolata cu miere.

Am simtit.Era ceva bizar in sufletul tau,
Era un fel de freamat, un fosnet ciudat,
Si cand te-ai atins de trupul meu,
M-ai scurtcircuitat.

Si mai simt.E o legatura stransa,unica-ntre noi,
E un fel de vraja,o magie,
Si ea ne va tine impreuna pe-amandoi,
O viata,o vesnicie.

De-as fi stiut(Scrisoare de Adio)

Cu aripile tale lungi si reci,
Inlantuit-ai zborul meu pe veci.
Se freamata in noapte vina.
Slabita-mi cauta lumina…
Dar nu e-aici!Ti-am asezat-o tie,
In versul plin de bucurie.
Si-n ochii tai odata goi,
Am scufundat corabii de culori.
Mi-am ingropat in tine visul cel dintai.
Of! De-as fi stiut ca n-ai sa-mi plangi la capatai…
N-as fi cladit hotar de viata,
In sarutarea ta de dimineata…
N-as fi-naltat nici scara mea spre luna,
In zambetul tau fad de “noapte buna”.

De-as fi stiut sa norii-or sa m-acopere cu ganduri…
De cate ori as fi putut sa-ti scriu aceste randuri?!
Dara cu ochii tai scaldati in ceata,
Imi intindeai mereu cate-o speranta,
Iar eu ma agatam de ea ca un copil nevionovat.
Ma luai de mana ca apoi sa ma privesti cum cad…
De-as fi stiut ca astazi vei pleca…
N-as fi sadit atatea flori in calea ta…
N-as fi luat coltul meu de soare,
Sa-l las sa-ti zaca la picioare.
Nu ti-as fi dat nici ploile de vara,
Nici prima zi din primavara.

De-as fi stiut sa gerul iernii ma va troienii…
De-as fi stiut c-am sa te chem si n-ai sa vii…
Nu ti-as fi daruit intaiul fulg de nea,
Nici prima pagina din cartea mea.
De-as fi stiut ca timpul ticaie-n surdina,
Si ca-ntr-o zi ai sa ma smulgi din radacina…
N-as fi-nghetat in tine vesnicia,
Si nu te-as fi lasat sa-mi furi copilaria.

Dar acum pleaca! Du-te-n departare!
Arunca-mi numele-n uitare!
De-as fi stiut de vorba ta cea dulce prefacuta,
Ma jur! Nu ti-as fi daruit nicio secunda…
Ti-as fi-ncretit in frunte o racoare,
Sa simti fiorii clipelor de-acum…si-ai celor viitoare.
Si ti-as fi numarat tristetile din palma,
Privind cum ochii tai ascunsi ma cheama.

Dar acum pleaca! Du-te fara urma,
Si voi simtii cum suferinta mea se curma.
De-as fi stiut c-ai sa imi lasi in suflet rana…
Nu te-as fi preaslavit ca pe-o icoana.
Nu ti-as fi daruit aripile-mi inalte,
De-as fi stiut ca o sa zbori asa departe…
Nu ti-as fi daruit nici buza mea invinetita de orbire,
De-as fi stiut c-ai sa m-alungi in ratacire…

Dar acum pleaca! Du-te unde-oi vrea!
In veci vecilor n-am sa mai fiu a ta.
Am facut multe…doar putine am cerut,
Dar…poate niciodata nu m-ai vrut.
Nu stiu, nu-mi pasa, nu mai vreau s-aud…
Inima mea se tanguie…dar eu sunt impacata.
ADIO! Pe curand? Mai bine NICIODATA!

Scrisoare catre mare

Draga mare,

As vrea sa ma acoperi.Sunt o urma de nisip,
As merita s-asculti cum ma chinui si cum tip,
Sa ma ocolesti, sa nu te mai intorci vreodata la mine.
De-o fi asa,iti jur c-am sa plang si-am sa ma scurg in lacrimi pan’ la tine!

As vrea sa ma ierti.Sunt o biata scoica ce te-a parasit,
Crezand ca lumea de afara e-un loc mai bun, mai potrivit.
M-am inselat, te rog primeste-ma-napoi!
Si inveleste-ma din nou cu valurile tale moi.

As vrea sa ma speli de lumea asta cruda,
Ce-atata timp a reusit sa ma ascunda.
Saruta-ma,te rog iarasi pe frunte!
Si voi lasa caldura ta sa ma inunde.

As vrea sa nu ma fi uscat nicicand,
E-atata dragoste in mare…si-atata ura pe pamant!
Am crezut ca-i mai placut sa simti nisipul sub picioare,
Cat de naiva-am fost! Nu am stiut cat doare…

As vrea sa ma mangai ca atunci cand mi-ai spus,
Ca nu-i ceea ce pare…acea lume de sus…
Sa te fi ascultat cand m-ai rugat sa nu plec…
Eram prea inocenta, prea mica sa-nteleg.

As vrea sa ma primesti din nou la sanul tau,
Sa fiu pestele ce te strabate mereu,
Sa ma imbratisezi si zi si noapte.
Iti jur ca n-am sa plec din nou departe!

As vrea sa nu fi parasit adancul,
Sa nu fi simtit nicicand sub picioare pamantul.
M-am increzut in oameni, ce vorbe frumoase-mi rosteau,
Era mai bine printre pesti.Macar nu ma raneau…

As vrea sa ma pictezi albastra iar,
Sa uit de suferinta indurata-n zadar.
Intinde-mi mana si coboara-ma-n adancuri de mister,
Din tine m-am nascut…in tine vreau sa pier…


Am vrut sa stii… si nu te invinovatesc daca nu poti uita,
C-ai suferit din vina mea…
Dar daca intr-o buna zi,
Mi te vei razgandi,
Doar striga dupa mine
Caci te voi auzi,
Si iti promit ca voi veni!

Voi astepta a ta iertare,
Dar pana atunci, ramas bun draga mare…

Adu-ti aminte

Oare iti mai aduci aminte de copilarie,
Cand lumea toata iti parea o mica jucarie?
Si mai tii minte mangaierile mamei ce te alinau,
Atunci cand ceilalti copii te necajeau?
Binenteles.Cum ai putea sa uiti cum te-nvata mereu,
Bunica, sa spui “inger ingerasul meu”.
Sau pe bunicul cu privirea calda,
Care te urmarea la orice colt de strada,
Cu teama c-ar putea intr-o zi sa te piarda.
Cum ai putea sa uiti de tatal tau,
Pe care-ntotdeauna l-ai privit ca pe-un erou?
Nu i-ai uitat, si n-o sa-i uiti vreodata,
Caci un “REMEMBER WHEN” ti-e viata toata.


Oare iti mai aduci aminte de adolescenta,
Cand doar un pas desparte simpatia de indiferenta?
Sau mai tii mine primul sarut din viata ta?
Bineinteles.Cum ai putea uita,
Emotia primului “te iubesc”, prima iubire,
Prima lacrima de dor,prima dezamagire.
Cum sa uiti cum parintii-ti spuneau,
Ca-i mult mai greu sa fi adult.
Iar tu credeai ca nu te-ntelegeau.
Dar ei mereu te-au sustinut,
Au fost acolo atunci cand ai cazut,
Si atunci cand ai zburat spre neant.
Toata viata ta e un “Rapelles-toi quand”…

Remember when you smiled,
Remember when you cryed,
Remember when you dreamed,
Remember when you flyed.
Rapelles-toi quand l’amour t’a rencontre,
Rapelles-toi quand tes reves t’ont fait voler,
Rapelles-toi quand il t’a dit “je t’aime” premiere fois,
Rapelles-toi quand, remember when… si nu uita…
Just live your live, viva intensamente,
Just make your dreams come true, nu ai ce pierde…
El tiempo pasa, sigue tu camino,
Haga todo el posible de encontrar tu destino,
Nu-ti pierde timpul in zadar,
Erinnern wann…
Si niciodata sa nu-ntrebi “warum”,
Caci tot ce ai, e clipa de acum…

Ragazul vremilor promise

Vad frunzele cum plang incet,
Si se lipesc de sanul toamnei.
Caut prin file de caiet,
Surasul bland al mamei.

Vad vantul ce se tanguie timid,
Voind ca streasina sa-l tina.
Si vad albinele roind,
Langa o biata radacina.

Vad stelele cum se agata sus pe cer,
Si-apoi cum cad ca eu sa-mi pun dorinta,
Imi intind palma, le ofer,
Zambetul meu de copilita.

Vad stolul clipelor pierdut in departare,
Si ma ascund in plapuma de vise,
Fara ca tu sa stii ca inca doare,
Acest ragaz al vremilor promise.

Primavara gandurilor mele

Soarele rasare peste lume,
Face lumina clipelor nebune.
Soarele rasare peste noi,
Face lumina clipelor in doi.
Ploaia de vara picura incet,
Umple cu iubire fiecare suflet.
Ploaia de vara cade fara incetare,
Umple cu iubire lumea asta mare.
Asa e vara, in primavara gandurilor mele.

Copacii ingalbenesc, florile mor,
Sub ochii unui singur si puternic Creator.
Copacii-ngalbenesc, cad frunze,
Sub ochii unei vremi nelinistite si confuze.
Vantul fosneste, pasarile pleaca,
Iar timpul pentru mine nu mai vrea sa treaca.
Vantul fosneste, racoarea se asterne,
Iar timpul peste mine, rugina toata-o cerne.
Asa e toamna, in primavara gandurilor mele.

Cerul e-ntunecat, se porneste ninsoarea,
Se-asterne zapada, in alb se-mbraca zarea.
Cerul e-ntunecat, furtuna se-nteteste,
Se-asterne zapada, si peste noi domneste.
Flugii de nea tot cad, vantul bate puternic,
Gerul ne ciocane la usa necrutator si falnic.
Fulgii de nea tot cad, in alb ne invelesc,
Gerul ne ciocane la geam cu-un suier pitoresc.
Asa e iarna, in primavara gandurilor mele.

Cat despre primava, e in tot si in toate,
In orice anotimp,e-un Martie aparte.
Am ramas blocata pe corabii fara vele,
Si plutesc prin primavara gandurilor mele.

Podul singuratatii

Am pasit peste iubiri,
Am trait tot ce-am putut,
Am si zambit,
M-a si durut.
Am fost tare,
Am tacut,
Am calcat singuratatea,
N-am vrut sa le accept moartea.
M-am pierdut…
Si la podul dintre lumi,
Am dormit in rugaciuni,
Printre taciuni.
Seara cand priveam la cer,
Era frig si era ger,
Dar tot continuam sa sper.
Si la podul dintre stele,
La podul singuratatii mele,
Doua lacrimi am varsat,
Am stiut.S-a terminat…
Timpul trece,
Toate trec,
Am tot obosit sa plec,
Si m-asez din nou pe pod,
Cu iubirea mea cu tot...

Poate ca undeva

Poate ca undeva,
Departe de aici,
Pot fi un om mai mare,
Un om printre cei mici.

Poate ca undeva,
Departe, peste vai,
Pot fi un om mai bun,
Un om printre cei rai.

Poate ca undeva,
Departe, peste munti,
Pot fi un om mai viu,
Un om printre cei morti.

Adu-ti aminte ca te voi uita

Cand ochii tai vor risipi pana si ultima clipire,
Si inima ta nu va mai cunoaste daruire,
Cand buzele tale nu vor mai vrea sa ma alinte,
Si gura ta-mi va spune numai vorbe aiurite,
Adu-ti aminte…

Cand mana ta si-a mea nu-si vor mai gasi miezul,
Si degetele tale nu vor mai dori sa imi sarute obrazul,
Cand vocea ta se va raci, nu ma va mai chema,
Si trupul tau in noapte nu ma va cauta,
Te voi uita…

Paine si apa presarata cu dragoste…

Intr-o balta de sange zacea un suflet inspaimantat.Pe chipul lui se citea teroarea ce-I schilodea oasele si-I rodea pana si maruntaiele inimii…In jurul lui se strangea multimea curioasa.Plutea un miros intepator de alcool.Nu mai suporta...durerea il ardea asemeni celui mai puternic foc…dar trebuia sa astepte,sa suporte…asa ii fusese scris.Amintirile ii treceau prin fata ochilor si I se roteau in minte ca un vultur gata sa vina si sa-l rapeasca in necunoscut.
Era mic…statea pe prispa casei si privea la mama lui.Mirosea a paine calda…si lacrimile ii curgeau pe obraji…nu stia nimic…decat ca mama lui nu mai avea mult de trait…n-o spunea ea,dar o spunea chipul ei…durerea ce se asternea tot mai tare,zi de zi pe buzele ei.Nu intelegea nimic.Mama lui era totul pentru el,singurul lui sprijin dupa moartea tatalui.Oare si ea urma sa-l paraseasca?Era prea mic si prea bun ca sa inteleaga rautatea ce domneste peste unii. Dupa ce murise tatal lui, ca sa poata avea grija de el mama lui se recasatorise. Tatal lui vitreg era un om aspru, iar Danut si-ar fi dorit din toata inima ca mama lui sa-l creasca cu apa si paine decat sa stea alaturi de acel om. Dar lucrurile n-au stat niciodata asa…era mult prea mic sa inteleaga,ca si apa si painea sunt greu de obtinut si ca biata femeie nu-si dorea decat ca lui sa nu-i lipseasca nimic.Dar i-a lipsit…i-au lipsit multe,multe pe care banii nu le pot cumpara. Cand se simtea mic si infim…se urca pe deal,apoi in varful unei capite de fan.Vazand totul de sus,se simtea maret si important…dar n-a fost niciodata asa si de aceea mai mereu,Danut adormea tot in varful capitei de fan. Acasa se simtea incatusat…incatusat de palmele grele,vorbele aspre ale tatalui vitreg si de lacrimile fierbinti ale mamei. Acolo,sus se simtea iubit...de noapte,de stele,de soare si de nori.Nu mai era al nimanui…era al lumii, o lume pe care si-a creat-o singur…impletind din fiecare faramita de durere un firicel de fan.
Copilul avusese dreptate.Mama lui nu era bine.Slabea din ce in ce mai mult…se usca din zi in zi tot mai tare…si urma sa paleasca curand,ca o floare sub soarele lui Cuptor. Stia biata fiinta ca urma sa plece…se temea pentru sarmanul ei copil mai tare ca pentru viata ei care urma sa se sfarseasca…si intr-o zi l-a chemat la ea.
-Dragul meu...
-Ce e mama?
-Mi-e teama ca tatal tau ma cheama la el…ma asteapta de ceva timp si nu mai pot ramane.
-O sa ma parasesti si tu, mama?
-Nu,sarmanul meu copilas…Uite,vezi soarele? Acum straluceste,dar noaptea dispare ca si cum n-ar fi fost nicicand.Si totusi,rasare din nou maine.Asa va fi si cu mine.Cateodata o sa ma simti cu tine,cateodata vei uita.Uneori,cand vei avea nevoie de mine aproape ca ma vei putea vedea,dar nu ma vei putea atinge.Dar o sa exist…
-Si daca voi avea nevoie de tine si tu nu esti?
-Uita-te pe drum…acum e noapte.Crezi ca acel drumet nu are nevoie de soare ? Dar continua sa mearga in asteptarea lui, nu se da batut.
-Dar mama,ce o sa ma fac fara tine? Sti,uneori simteam ca-s singur dar te priveam pe tine si nu mai eram atat de singur…Cand eram trist si zambeai imi alungai durerile.Ce voi face de acum?
-Lucrurile nu sunt intotdeauna asa cum ar trebui si cum am vrea noi. Dar niciodata sa nu-ti pierzi speranta si increderea in viitor. Si niciodata sa nu dai vina pe cel de sus pentru toate astea. Tu, doar tu esti cauza succeselor si esecurilor tale.Si tot tu esti rezultatul esecurilor si succeselor altora.
Era mic,mult prea mic ca sa inteleaga ceea ce vroia sa-i spuna mama lui atunci. Dar azi…zacand in balta de sange intelegea.Amintirile insa nu incetau sa-I dea pace.
Crescuse. Certurile si vorbele dure pe care I le adresa tatal vitreg acum il lasau rece. Inima lui era inchisa si goala. Seara, iesea singur prin sat. Din cand in cand, se oprea in fata casei Mariei. Fereastra aceea de la geamul fetei devenise o bucata din sufletul lui rece si desi fereastra era trasparenta,sufletul lui parca nu mai era atat de gol. Maria… era cea mai frumoasa fata din sat. Dan visa zi si noapte la ea, dar stia ca niciodata Maria nu l-ar fi iubit pe el. Si totusi, se multumea s-o priveasca, sa priveasca la fereastra ei sperand c-o va zari. Ce-ar fi putut el sa-i ofere Mariei? Un socru- dealul, O soacra- cerul, si-o casa- capita de fan. De ce l-ar fi iubit? N-avea nimic bun…i-ar fi dat inima lui, dar era plina de rani…ce sa faca cu ea? De fiecare data cand o intalnea pe strada Dan se pierdea. Speranta lui de a vedea intr-o zi in ochii Mariei un strop de iubire pentru el se risipea tot mai mult…pana intr-o seara. Pe cand baiatul statea si privea la fereastra fetei ce si-o dorea cu ardoare aceasta aparu si-l zari in intuneric.
-Cine e acolo?
-Nu te speria Maria…sunt Dan.Nu stiu daca ma cunosti.
-Ce cauti aici in miez de noapte?
-Ma plimbam si…m-am oprit putin.
-Vino mai aproape!
Dan se apropie stanjenit de fereastra din sufletul lui…in care azi se zarea chipul fetei…sufletul lui nu mai era nici gol,nici transparent ci din contra, si-l simtea plin.
-Spune-mi sincer, ce cauti noaptea privind la fereastra mea?
-Pai…sti…eu…
Baiatul se pierdu cu totul in sirul vorbelor de pe buzele Mariei.
-Deci?
-Pe tine…te caut de nopti in sir, as face orice numai sa te vad…
-Si de ce nu ai batut niciodata in fereastra?
-EU?…De ce ai fi aparut pentru cineva ca mine?
-Pentru ca ma iubesti…Am vazut asta de fiecare data cand ma priveai pe strada.In ochii celorlalti zaresc o placere in a ma vedea, dar doar in ochii tai am gasit iubire.
-Dar ce as putea eu sa-ti ofer? N-am nici mama,nici tata nici o casa in care sa stam.Ce-as putea sa-ti dau?
-Inima ta…ar fi de ajuns.
-Ce sa faci cu ea? E plina de rani care inca mai sangereaza, e prafuita si plina d urmele celor care au calcat-o in picioare.
-E frumoasa…
-Nu stii ce zici…n-ai fi fericita cu mine…nu vreau sa suferi,Maria.
-Atunci nu-mi aduce suferinta…iubeste-ma si-atat!
Dan nu putea sa creada.Fata visurilor lui si visurilor multor altora il vroia pe el? Hoinarul dealurilor,stapanul capitelor de fan,fiul cerului si pamantului? Il vroia pe el,al nimanui? Inima ii zvacnea gata sa pocneasca…Maria il privea cu ochii ei caprui si mari si lumea lui se marea…ii facea loc si ei printre stele. Baiatul nu se mai putu stapani…o trase pe Maria din camera si o lua de mana fugind cu ea pe deal. Ajunsi in varful dealului o lua in brate si o intreba:
-Esti sigura ca asta iti va aduce fericirea? Nu am nimic sa-ti dau, decat dragostea mea.
-Nu-mi trebuie nimic mai mult.
Dan era cel mai fericit. O saruta pe Maria cu foc, o lua in brate ,o urca in varful unei capite de fan, si facu dragoste cu ea. De sus, surorile lui stelele si mama lui,luna ii luminau fericirea. De dimineata, s-a trezit speriat crezand ca poate a visat, dar cand a zarit-o pe Maria dormind pe pieptul lui toate grijile si apasarile lui s-au spulberat. Ce-ar mai fi putut sa isi doreasca?
Femeia s-a trezit in zorii zilei si a plecat cu barbatul ei sa-l prezinte familiei.
-Mama,tata acesta este barbatul cu care vreau sa-mi petrec viata.
-Coate goale asta? Tu n-ai minte? Sti ca asta nu e posibil.
-O sa muncesc oricat va fi nevoie,o sa trudesc zi si noapte sa nu-I lipseasca nimic Mariei.
Rasetele parintilor rasunau in toata casa.
-Ce ai putea tu sa faci? Ce ai putea sa-I oferi?
Dan se ingalbeni la fata…dar nu era nimic la care sa nu se fi asteptat.Maria ii lua apararea in fata parintilor ei dar nimic nu parea sa-i inmoaie. Suparat, acesta iesi afara iar ea il urma.
-Uite Maria…nu e nevoie de asta.Parintii tai au dreptate, nu am nimic sa-ti ofer decat dragoste.Cu ce-o sa traim? O sa muncesc…oricat e nevoie dar niciodata n-as putea sa-ti ofer lucruri la care visezi…banii or sa se duca repede, dragostea nu tine de foame.
-Dar n-am nevoie de nimic. Paine si apa, toate presarate cu iubirea ta pentru mine.
-Spui asta acum,dar intr-o zi te vei satura, nimic nu te va multumi.
-Nu se va intampla asta.Hai sa fugim impreuna!!!
-Unde vom sta?
-Oriunde…
Si au plecat impreuna oriunde…au dormit in paduri...au hoinarit pe dealuri…au mancat orice…
Dan a muncit pe unde a putut, oricand a gasit dar niciodata n-a fost suficient ca sa aiba ceva…O vreme, Maria a fost fericita. Dar cu timpul, s-a saturat de viata asta pe fuga si de nimicul in care traia. Si Dan a observat…a gasit in ochii ei sclipiri de tristete. Si s-a intristat si el…
-Maria, tu esti trista!
-Poftim? Ti se pare…
-Spune-mi ce sa fac…fac orice-mi sta in putinta pentru tine…
-Vreau…vreau un copil.
-Cu ce sa-l crestem?
-Cu paine si apa, presarata cu dragostea noastra.
-Unde va sta,unde va locui?
-Cu noi…
-Si noi unde?
-Oriunde.
Si au avut un copil…L-au botezat Andrei. Venirea lui pe lume a insemnat un lucru unic pentru ei.Amandoi erau fericiti,acolo in nimicul lor,in coliba lor din lemne uscate.O vreme au fost foarte fericiti.
Intr-o zi, Dan, observand cum copilul lor creste s-a intristat foarte tare.
-De ce esti trist? L-a intrebat Maria.
-Ma gandesc la Andrei…ce-o sa aiba el cand va creste? Nimic…asa cum nici eu n-am avut.
-Si n-ai fost fericit?
-Ba da,am avut noroc,cineva acolo sus m-a iubit. Dar daca el nu va avea parte de fericire? Daca fata pe care o va iubi nu-i va raspunde la fel din pricina ca nu are nimic?
Tacerea se lasa peste ei…Ramasera amandoi mahniti privind la odrasla lor ce nu inceta sa creasca.
Trecura anii.Intr-o zi,privind la femeia lui Dan zari ceva straniu, ceva ce mai vazuse o data. Ochii ei mari si caprui erau obositi, buzele ei erau uscate. O chema langa el si luand-o in brate o intreba:
-Te simti bine,Maria?
-Da…de ce?
-Nu te doare nimic?Fi sincera cu mine.
-Au trecut ani buni,am imbatranit. Inima mea nu mai e atat de buna ca pe vremuri, s-a subrezit, se intampla mai mereu.
-Te doare?
-Din cand in cand…dar nu e nimic pentru care sa ne facem griji.
Dan tacu…Maria lui,Maria lui purta o povara grea,avea o durere in suflet iar el nu putea s-o vindece,n-avea bani sa mearga s-o vada un medic…n-avea nimic. Muncea din ce in ce mai mult,dar nu era suficient.Copilul crestea, avea nevoie de tot mai multe si el n-avea cum sa I le ofere. Maria se stingea sub ochii lui, iar el era neputincios…n-avea ce face. A urlat catre cer,implorand ajutor,implorand salvare pentru ea…dar l-a auzit cineva? NU… Cand o vedea palida si uscata,ceva in el se rupea. Zilele treceau, iar sufletul lui se farama in mii si mii de bucatele. Ce sa faca? Cui sa spuna? N-avea pe nimeni.
A mers in oras, a cerut ajutor. L-a ascultat cineva? Nu… Pentru ca toti ramanem reci la toate ce nu ne privesc.
Andrei avea 17 ani, era un barbat in toata firea. Muncea cu tatal lui, si impreuna sperau ca vor strange banii pentru operatia la inima a Mariei. Trudeau zi si noapte,puneau deoparte sperand,crezand in viitor. Dar intr-o zi, aceasta i-a chemat si le-a vorbit:
-Dragii mei, mi-e teama c-o sa va parasesc.
-Oh, mama nu spune asta, e prea devreme. Ce ne vom face fara tine?
Amandoi izbucnira in lacrimi.Dan stia, mai traise o data asta iar fiul lui, suferea cum suferise si el odata. Era furios, isi jurase ca, copii lui nu vor pati ca el. La naiba cu juramintele, n-a putut sa il respecte!
Ramas singur cu Maria amandoi isi amintira clipele frumoase, clipele grele le dadura la o parte. Cine are nevoie sa-si aminteasca de ele? Privind la chipul galbejit al sotiei, Dan o intreba:
-Maria,ai fost fericita?
-Am fost fericita cum nu visam.
-Dar n-am avut niciodata nimic.
-Ba da,am avut mai multe decat puteam cere.
-Ce am avut? Necazuri, suferinte, obstacole pe care le-am depasit cu greu. Si acum, iata unul peste care nu putem trece.
-Am avut mai mult decat asta…Am avut dragoste, am avut un camin fericit, avem un copil frumos.
-Da…
-Multi oameni au tot ce si-ar putea dori si totusi n-au dragoste, n-au fericire. Noi am fost mai norocosi ca altii.
-Dar poate ai fi fost mai fericita langa altcineva,de ce m-ai ales pe mine?
-Pentru ca ma iubeai si pentru ca simteam la fel…pentru ca am simtit ca tu imi esti harazit.
Niciunul nu-si mai putea retine lacrimile.Barbatul o lua in brate si ii rosti cat de mult o iubeste.
-Mi-e frica, Dane!
-Sa nu-ti fie!
-Ba da imi e,nu vezi ca ma sting?
-Si soarele se stinge noaptea. Dispare ca si cand n-a fost, dar el este, exista! Maine va rasari din nou.Existenta asta e scurta dar e scurta doar in mintea noastra. Mi-a luat ani buni sa inteleg ca tot ce avem este clipa de acum, ca viitorul nu conteaza. Viata se sfarseste, dar sufletul nu moare. Si amintirile sunt tot ce raman la final. Ai dreptate, avem amintiri frumoase, pentru care iti voi multumi intotdeauna.
-Te iubesc!!!!
-Si eu te iubesc!!! Mereu te-am iubit si mereu o sa te iubesc!
Si sub aceste vorbe, Maria isi dadu duhul.
Din acea clipa Dan devenise cel mai mahnit om…Nu se mai putea gandi la nimic. Ii era atat de dor de zambetul ei, de alinarea ce si-o gasea numai in ochii ei. Zi de zi mergea si aseza flori la copacul langa care isi ingropase nevasta.
O data cu marile suferinte…vin si marile esecuri. Dan uitase de baiatul lui, desi il vedea zilnic. Era absent. Devenise o umbra, si asta il intrista foarte tare pe Andrei. Toti banii pe care ii castiga, Dan ii cheltuia la carciuma inecandu-si amarul in bautura. “Oricum n-as putea sa-I ofer nimic fiului meu. Oricum sunt o pacoste pe capul lui” isi zicea el.
Si acum ajungem la ziua de azi. Batranul ce zace in aceasta balta de sange e chiar el, DAN. Prin minte ii trece intreaga lui viata, toate amintirile, necazurile si suferintele. Asta dureaza cateva secunde, desi pentru noi, cei care ramanem reci la ceea ce nu ne priveste dureaza foarte mult. Pentru noi, nu e decat un batran alcoolist rapus de patima bauturii, un nimeni. Dar el a fost ceva, a insemnat ceva, nu pentru noi desi noi il judecam vazandu-l asa, neputincios, zacand pe jos.
Vede cineva lacrimile acelea ce-I siroiesc p obraji? Nu… toata lumea simte doar mirosul de alcool.Nimeni nu-l ridica…nimeni nu-l misca…ce ne pasa noua?
Aude cineva tristetea din vocea lui? Sau macar aude cineva ce zice? Ascultati…
“ –Iarta-ma fiule, pentru ca n-am reusit sa-ti ofer mai mult decat paine si apa presarata cu dragoste”…

Nunta-n cer…

Ca un inger fara aripi,
In calea mea ai aparut,
Din ceruri,infinituri albe,
Venit-ai astazi pe pamant.
O ramura de-arin pe crestet,
Cununa tu mi-ai asezat,
Si la altarul dintre stele,
Luna pe veci ne-a cununat.
M-ai luat de mana dimineata,
Si printre raze ne-am scaldat,
La orizont,plutind agale,
Visele noastre ne-au purtat.
Imbratisand intrega lume,
Astazi timpul nostru s-a scurs?
Ti-am scris in stele “TE IUBESC”.
De ce? De ce n-ai mai raspuns?

O lacrima...

O lacrima e o prapastie intunecoasa,
In care mortii se aduna sa iti coasa,
O plapuma de vise-ndurerate,
Si-un asternut de cruda nedreptate.

O lacrima e-o mare sarata,ingenuncheata de durere,
Din care pestii au sorbit pana si ultimul strop de placere,
In care scoicile-au inchis adanc orice urma de iubire,
Unde visele s-au scufundat prin valuri de-amagire.

Nu

Nu lasa sa ma ajunga,
Ale lunii aspre raze.
Tu ai inima o stanca…
Eu am suflet de matase.

Nu fugii in gerul iernii,
De a anilor zdrobire.
Eu te vad in miezul vremii…
Tu ma vezi…o amintire.

Nu te-ncrede in povesti,
Din gandirea ta bolnava.
Eu te vreau asa cum esti,
Tu ma vrei… doar ca o sclava.

Nu te agata in noapte,
De-a desertului scanteie…
Slabiciunea ta-i departe…
Esti barbat…dar eu femeie.

Nepasare...

E dimineata, te trezesti. Privesti la ceas,
Nici nu te uiti la ea cum doarme langa tine.
Pleci,nici macar n-o mangai pe obraz,
Si iar o lasi asa…pierduta in suspine.

Credeai ca doarme-aseara cand ai venit acasa,
Dar nu dormea,si te-a simtit cand ai ajuns,
Daca te-ai fi uitat un pic in ochii ei,
Ai fi stiut ca-ntreaga noapte-a plans.

Nu stii cat o ranesti, ce suferinta mare poarta-n spate…
Cum ai putea sa sti daca nici n-o privesti?
Nu ti-a pasat si n-o sa-ti pese ca se zbate,
Nici n-ai iubit-o nici n-o s-o iubesti...

Mi-e dor si nu suport sa stiu…

Mi-e dor de riscuri si de vina,
De tot ce-ai insemnat candva,
Si nu suport sa stiu ca toamna,
Te-a smuls usor din palma mea.

Mi-e dor de fluturi de zapada,
De tot ce-ai insemnat demult,
Si nu suport sa stiu ca vantul,
Mi te-a dus in necunoscut.

Mi-e dor de noptile de vara,
De tot ce azi nu mai insemni,
Si nu suport sa stiu ca-n noapte,
In visul tau nu ma mai chemi.

Mi-e dor de zorii diminetii,
De toate-n care nu mai esti,
Si nu suport sa stiu ca astazi,
Ramanem personaje din povesti.

Mica orfelina

Cu cautarea-n ochi si cu chemarea-n piept,
Pe drum paseste-o mica orfelina.
In ochii ei cei mici sta scris un “Inca-astept”,
Si in manuta ei gigasa-un “Sper sa vina”.

E-atat de mica si cararea-atat de lunga,
E singura si drumul ce i-a fost sortit e-atat de mare.
In vocea ei rasuna-un “Sper s-ajunga”,
Si-n parul ei s-a agatat un “ Cat ma doare”.

Si in valiza ce o tine strans in mana,
Ea poarta chipul mamei cel suav,
Si ultimu-i suras de noapte buna,
Intiparit pe chipul ei bolnav.

Si tot acolo sta si nedreptatea soartei,
Care i-a-nlantuit copilaria-n veci,
Cand i-a rapit din viata mangaierea tatei,
Intr-un razboi voit de oameni reci.

E mica si in palma ei oameni nepasatori,
I-au scrijelit dureri cat pentru-o lume-ntreaga,
I-au desenat o viata goala, lipsita de culori,
Si e atat de mica sa-nteleaga…

Tot ce mai stie, ce nu va indrazni sa uite,
Sunt zambetele dulci care ii mangaiau suflul vietii,
Si care-ntotdeauna se opreau sa-asculte,
Pasii ei mici pe cand pleca in cautarea diminetii.

“De ce l-or fi trimis pe tati la razboi?
De ce nu s-a intors ca sa ma mangaie cum o facea odata,
De ce l-au luat oamenii rai de langa noi,
Fara sa-l mai aduca niciodata?

De ce nu mai e mami sa-mi spuna noapte buna?
De ce era mai trista, mai slabita cu fiecare zi?
De ce n-a mai venit sa ma tina de mana?Oare de ce nu mi-o fi zis ca ma va parasi?”

In sufletul ei mic si bun, in ochisorii ei nedumeriti,
In valijoara ei plina de amintiri ce nu le va uita,
Stau intrebari fara raspuns, si dorul de parinti,
Ce alta data ii avea in urma sa.

Si se intoarce, si priveste implorand sa ii zareasca,
In cauta cu ochii mici prin lanul de secara,
Intinde pumnisorul ei gingas sperand sa ii gaseasca,
L-a fel cum i-a descoperit intaia oara.

Prin lanul des in care soarta-a presarat o alta nedreptate,
Pe drumul lung,pe unde soarele-a uitat sa vina,
Se duce-un suflet mic, nevinovat catre singuratate…
Paseste-o mica orfelina.

Mesaj pentru romani

Ma adresez tuturor celor care mai spera,
Si care vad viata dincolo de existenta noastra efemera,
Celor dornici sa faca lumina pentru cei ce vor veni,
Si celor carora le curge-n vene setea de-a trai.

Luptati! Chiar daca Romania noastra plange si se stinge,
Luptati!Chiar daca-n zilele de azi, e-atat de greu sa crezi ca poti invinge.
Luptati! Inca e timp sa mai salvati acest pamant,
Luptati! Nu il lasati pe Cuza sa se rasuceasca in mormant.

Nu pentru asta s-au spetit strabunii nostrii bravi,
Nu s-au luptat ca se ne vada astazi lasi, firavi.
N-au curs atatea lacrimi si-atata sange in razboi,
Ca astazi sa ne vada-asa neputinciosi pe noi.

Atatea suflete sacrificate,atatea vaduvi, atatea batalii,
Atatia ochi orfani, si-atatea zambete pierdute de copii,
Si pentru ce? Pentru ca astazi sa ne pierdem vitejia?
Si sa-i lasam pe cei ce ne conduc sa ne rapeasca bucuria?

Ce faceti oameni buni? Parca v-ati cufundat cu totii in cosmarul cel dintai…
De ce copilaria celor ce s-or naste nu va mai sta la capatai?
E Romania noastra, copii nostrii ce traiesc in ea,
Oare nimeni nu se mai gandeste la ce va urma?

De ce banii ne conduc sufletele ratacite pe strazi?
De ce aruncam bogatiile vietii in lazii,
De ce vindem tot ce are tara noastra unor straini?
De ce sa nu fugim si noi spre epoci de lumini?

Rabdati! Caci inca nu s-a scurs ultimul ceas.
Rabdati! Poate ca oameni competenti au mai ramas.
Rabdati! Nu mai plecati sa suferiti pe alt pamant,
Rabdati! Pentru copii vostri, pentru dragoste, pentru tot ce e sfant.

Strangeti-va si hai sa dam mana cu mana,
Sa fim uniti,pentru un viitor mai bun si pentru inima romana.
Si impreuna vom putea sa facem iar lumina,
Si sa-i trezim la viata pe cei orbiti de vina.

Unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea creste.
Haideti sa ii mai dam o sansa, patriei care ne-a iubit si ne iubeste.
Doar impreuna vom putea sa le-aratam conducatorilor ca doare,
De cand ne-au invelit pe toti cu umbra lor de nepasare.


Pentru patria romana,
Pentru toti ce s-au zbatut,
Hai sa dam mana cu mana,
Sa uitam ce ne-a durut.

Sub rasaritul clipei care vine,
Si sub apusul celei ce-a trecut,
Hai sa speram ca totul va fi bine,
Hai s-alungam cuvantul prefacut.

In vantul cel nebun al zilelor ce-au fost si care sunt,
In toamna frunzelor care s-au leganat de rani,
Hai sa-ncercam sa impletim firul cel tanar cu firul cel carunt!
Hai sa-ncercam sa fim din nou romani!

Ma voi intoarce…

Intr-o zi cand vei privi spre zare,
Iar eu voi fi pierduta-n lumea mare,
Sa tipi, sa strigi cat poti de tare,
Caci eu ma voi intoarce…

Intr-o zi cand vei privi spre nori,
Iar eu voi fi o amintire prin anii trecatori,
Sa lupti,sa speri si sa nu uiti de “NOI”,
Caci eu ma voi intoarce…

Intr-o zi cand vei privi cum se rasfrange un apus,
Gandeste-te la tot ce-ar mai fi fost de spus,
S-asculti si sa te rogi la Cel de sus,
Caci eu ma voi intoarce…

Intr-o zi cand vei privi la stele,
Sa iti aduci aminte de buzele mele,
De tot ce ti-am rostit demult cu ele,
Caci eu ma voi intoarce…

Intr-o zi cand vei privi un rasarit,
Adu-ti aminte cat de mult noi ne-am iubit,
Gandeste-te la tot ce impreuna am trait,
Caci eu ma voi intoarce…

Lumea noastra

Nimic nu mai e cum a fost,
Toate acum sunt fara rost.
Toti vor averi,faima,putere,
Ne-am invatat cu totii-a cere,
Si credem ca ni se cuvine tot,
Orgoliul si mandria n-are antidot.
E lumea noastra libertina,
Azi intunericu’-i lumina,
Caci suntem orbi,rai,egoisti,
Si mai din fire tupeisti.
E lumea noastra fara sens,
In care toti vor numai sex.
Dar oare-i bine cum gandim?
E bine ce-am ajuns sa fim?Ne credem smecheri, importanti,
Fumam si bem, traim drogati,
Furam,ucidem sa fim tari,
Murim canalii, criminali.
E lumea noastra cea defecta,
In care nimeni nu respecta,
Pe nimeni si nimic.
Doar asculta ce zic!
Te poti schimba chiar si acum,
O poti lua pe un alt drum,
Poti fi un om mai bun.
Asta-i lumea-n care traim,
Ne zbatem ca sa supravietuim,
Dar uneori…
Nu reusim!

La multi ani draga mama si tata!

Sunt optsprezece ani de-atunci,
Cand v-ati jurat iubire-ntaia oara,
Si saptesprezece ani de cand,
Va port mereu in inimioara.

Sunt sigura ca-ntotdeauna,
Va veti iubi la fel de tare,
Si nimeni din aceasta lume,
Nu va va putea sta in cale.

Vreau sa va-mbratisez la batranete,
Sa va revad tinandu-va de mana,
Sa va soptiti un “TE IUBESC” ca-n tinerete,
Sa biruiti sfarsitul impreuna.

Si-apoi sa ne-ntalnim din nou in ceruri,
Si sa ma-mbratisati ca altadata,
Voi fi mereu fetita voastra!
La multi ani draga mama si tata!

La multi ani, draga mama!

Astazi e ziua ta, iubita mama,
Si port in ochii mei o scanteie de teama,
Caci nici toate cuvintele frumoase de pe lume,
Nu au puterea de a-ti spune,
Cat te iubesc de mult!
Tu m-ai crescut mai bine ca oricine,
M-ai alinat, m-ai sustinut, si ai crezut in mine.
N-as fi putut sa imi aleg o mama mai buna decat tine.
Cand mi-era frig sau cand era furtuna,
Tu erai langa maine, si adormeam tinandu-te de mana.
Cand ceilalti copii nu se jucau cu mine,
Nu ma ingrijoram, caci te aveam pe tine.
Cand am avut inima franta, tu m-ai tinut in brate,
Mi-ai sters lacrimile, si mi-ai redat sperante.
Tu ai stiut mereu sa scoti ce era mai bun din mine,
Si nu exista nicio mama mai buna decat tine!
Cand mi-a fost rau, mi-ai zis mereu,
“Stai linistita, te vei face bine!”
Si am plans pe umarul tau,
Ai suspinat cu mine!
Cand ma-ntorceam tacuta de la scoala,
Tu m-asteptai mereu in prag,
Si chiar de ma certai pentru vreo nota mica,
Tot ma iertai, si ma priveai cu drag.
Tot tu ma-ncurajai si-mi ridicai moralul,
Cand ma luptam pe fila de caiet cu radicalul.
Nu stiu cum as putea sa-ti multumesc,
Ca-mi dai atatea motive sa te iubesc…
Voi pastra intotdeauna chipul tau,
Pe peretele sufletului meu,
In cea mai scumpa rama…
La multi ani draga mama!

Indurerata

Mi-am strans amintirile intr-un stilou,
Si pe-un caiet mi-am asternut viata,
Si le voi lua cu mine in cavou,
Atunci cand nu voi prinde dimineata.

Mi-am picurat lacrimile-n calimara,
Si am varsat cerneala intr-o mare-nvolburata,
Si atunci cand are sa se lase seara,
Voi disparea, si nimeni n-o sa ma mai vada.

Mi-am sters amorul pe o sugativa,
Si dorurile toate le-am taiat cu penita,
Voi inceta sa va privesc meditativa,
Si voi pleca departe, sa alung suferinta.

In urma ta...

In urma ta eu am ramas.N-o spui dar asta simt…
In urma ta eu am ramas.De ce sa ma mai mint?
Poate ca m-ai iubit candva.Nu stiu,poate-asa e…
Sau poate nu ai fost decat,un vanator de suflete.

In urma ta lacrimi mi-au curs. Lacrimi de dor amare,
Si am ajuns sa sufar mult din greselile tale.
In urma ta pasii sunt calzi caci n-ai plecat de mult,
Si-n zare-s vorbe ce mi-ai spus.Incerc sa le ascult.

In urma ta…inima mea suspina si tot plange,
Si tot incearca a uita.Nu poate…si se frange!
Orgoliul tau a fost prea mare,mai mare ca iubirea,
Si tot ce vreau e sa te uit…ti-e prea rece privirea.

In urma ta…de dorul tau…cu tine…

Mi-ai spus atatea vorbe dulci…
De ce-ai plecat? Unde te duci?
Iti spun sa stii ca m-ai ranit,
Doar eu stiu cat am suferit...
In urma ta…de dorul tau…cu tine…

In urma ta…de dorul tau…cu tine…
Te-oi fi gandit si tu macar un pic la mine?M-ai pretuit vreodata tu iubite?Sau au fost doar acele vorbe des rostite?
“Te-am iubit,te iubesc,te voi iubi”.

“Te-am iubit,te iubesc,te voi iubi”.
Mi-ai spus c-alaturi vesnic iti voi fi,
Dar acum sunt doar eu,
Plangand mereu…
In urma ta…de dorul tau…cu tine…

In singuratate

Cand timpul misca mana sa greoaie,
Lasand-o peste fruntea mea plecata,
In suflet simt picuri de ploaie,
Si-n par miros de ciocolata.

Privesc cu ochii-nlantuiti de teama,
La anii ce prin mine curg,
Iau firul cel brunet,il pun in rama,
Iar iarna-mi ninge firul cel carunt.

M-asez usor, lasand spranceana-mi sa se-nalte,
In vremuri vechi si de profunda ratacire,
Ma ia de brat un vis de tinerete,
Si-mi sapa drumul catre nemurire.

De dupa colt, pandeste ca un vultur,
O vesnicie vesnic rabdatoare,
Ma-mbratiseaza viata,eu ma scutur,
De moartea ce se-apropie calare.

Il voi gasi!

Mergeam ca de-obicei pe drumul meu,
Programul se-ncheiase,
Plecam atunci spre casa,
Si respiram un aer greu…
Acasa…nu m-astepta nimeni la masa.
Zilele decurgeau la fel,
Servici, o carte buna,
Si noaptea nimeni nu venea,
Sa-mi spuna noapte buna.
Ma intalneam cu cunoscuti,
Acelasi vechi salut,
Venit de pe aceleasi buze,
Ce amortisera demult.
Acasa, daca-as putea sa-i spun asa,
Ma asezam pe un fotoliu,
Si cu o ceasca de cafea,
Ma adanceam in doliu.
De pe balcon se mai zareau,
Flori stinse si uscate,
Ce alta data-mi luminau,
Noptile-ntunecate.
Si ma lasam, deja firesc,
Purtata-n ganduri aspre,
Cu ochii-n stele ce lucesc,
Si-n vinovatii false.
Lacrimi fierbinti se prelingeau,
Usor pe-obrajii-mi rosii,
Si doar atunci se mai opreau,
Cand imi cantau cocosii.
Si iarasi ma ridic din pat,
Uscata si pustie,
Cu-acelasi zambet stins si fad,
Merg in bucatarie.
Acolo ma asteapta iar,
Doua tacamuri reci,
Ce se strofoaca in zadar,
Sa sparga pietre seci.
Pietre nascute din durere,
Si amintiri carunte,
Ce-au inceput sa mi se-ntinda,
Tot mai adand in frunte.
Aceeasi ceasca de cafea,
Aceeasi lumanare,
Ce-am luat-o cu speranta ca,
Va arde-ntru uitare.
Aceleasi haine in dulap,
Acelasi chip mahnit,
Aceleasi gropi se-aceleasi urme,
Pe drumul obosit.


Mergand pe-acelasi drum spre lucru,
Fara dorinte, fara vise,
Neindraznind a ciocani,
La usi ce par inchise,
Un chip misterios si nou,
Rasare-n calea mea,
Si c-o privire tainica,
Ma-ndeamna a-l urma.
Eu tac privind la pasii lui,
Si merg cu el in ceata,
E primul dupa-atatia ani,
Ce vine-n a mea viata…
L-as intreba eu cine este,
Dar drept sa spun mi-e teama,
Sa nu fie doar o poveste,
Un vis ce-n mine se rezeama.
Si tac, si merg nu spun nimic,
Il insotesc pierduta,
El este nou, iar eu sunt vechea,
Si-aceeasi abatuta.
Nu stiu de cat timp il urmam,
Nu stiu, nici nu-mi pasa,
O vorba sa-mi fi spus atunci,
Si-mi umplea inima.
Nu-l cunosteam, dar nu mi-era strain,
Era ceva in ochii lui tacuti,
Sclipeau aparte-atunci cand ma fixau,
Cu toate astea inca erau muti.
Eram in varful unui munte-nalt,
Nici nu stiam cum am ajuns acolo dar nici nu-mi pasa,
Priveam la el, privea la mine si simteam,
Simteam ca dintre toti doar el ma-ntelegea.

Ne-am asezat pe iarba si stateam cu ochii-n stele,
Iar ele straluceau mai tare ca-n toti vecii,
Mainile noastre-ntr-un fior se impleteau,
Si noi in valul cetii.
Cand noaptea a venit si ne-a atins obrajii,
Mainile noastre inca mai erau lipite,
Si ochii lui albastrii suspinau,
Privind la mii si mii de clipe risipite.
Dar nu era strain, acum imi aminteam,
Uitandu-ma la el ma regasisem,
Era baiatul ce odata il iubeam,
Cu el tot viitorul mi-l cladisem.
Cum s-a-ntamplat? Cum de-am uitat?
Acum totul parea mai limpede,mai clar,
Mintea l-a dus departe, dar inima mi l-a pastrat,
In adancul ei cel ferecat.
Si-atata vreme n-am stiut,
Ce am avut si ce-am pierdut.

Mergand ca de-obicei pe drumul meu,
Si cautand oriunde acel zambet,
Imi jur ca-l voi gasi chiar de va fi nevoie,
Sa roscolesc pe rand, suflet cu suflet.
Eram copii dar nu era o joaca,
Si am crezut ca dragostea s-a inecat,
Odata cu acel lantisor pe care l-am aruncat,
In mare…
Dar oare…?
Cum?
De ce acum?
Probabil a venit un val,
Si l-a adus la mal…
Si-odata cu el, acelasi rasarit,
Astazi imi pare diferit.
Si fiecare soare ce va rasari,
Ma va invata inca o data a iubi…
Si voi trai,
Doar cu speranta…
Nu voi mai astepta,
Nimic in viata…
Il voi cauta eu,
Si voi pastra mereu,
Zambetul lui.
Si intr-o zi,
Poate aici,sau peste mari si tari,
Imi va raspunde la chemari,
Si-l voi reintalni…
Il voi gasi!!!!

Si-atunci cand il voi revedea va sti ca-mi pare rau,
Si cand in ochii mei se va uita,
Va sti ca mi-a fost greu.
Si-atunci cand il voi saruta buzele mele-I vor sopti iubire,
Si amandoi vom naviga,
Prin nopti de fericire.
Si-atunci cand mainile noastre se vor atinge,
Si amandoi ne vom privi,
Dragostea noastra totul va inginge!
Il voi gasi!

Il voi gasi!

Gandul

Te-apropii si pe geana mea te-asezi usor,
Ma-nvalui intr-un vis tulburator.
Te-apropii si ma invelesti cu drag,
Ma-nvalui intr-un vis pustiu si vag.

Te lasi usor pe parul meu desprins,
Ma porti prin intuneric vechi si stins.
Te lasi usor pe pieptul meu fiebinte,
Ma porti prin cimitire si morminte.

Te-agati cu teama de bratul meu intins,
Ma duci la poarta unui univers inchis.
Te-agati de urmele de pasi ce i-ai facut in viata mea,
Adanc…
Dragul meu gand,
Ma duci prin amintiri…
Prin fostele iubiri…
Ma lasi asa…
Plangand...

Fluturi...

Pe geana mea,
In palma ta,
Pe fruntea lor,
Scrie uitare.
In versul meu,
In glasul tau,
Si-n mintea lor,
Scrie iertare.
Pe geana mea,
S-a asezat,
Un fluture de gheata.
L-am luat usor,
L-am ridicat,
Si l-am tinut in brate.
Si doar de frica,
Sa nu-l sparg,
Nu l-am tinut prea bine.
Si cand priveam la el,
Cu drag,
El a fugit de mine.
In palma ta,
S-a asezat,
Un fluture de aur.
L-ai strans cu forta,
S-a crapat,
In pumnul unui taur.
Pe fruntea lor,
S-a asezat,
Un fluture de-argint.
Si pentru el,
Toti s-au luptat,
Pana ce-au ruginit.
In versul meu,
A sosit azi,
Un flutur de mister,
Nu l-am atins,
Doar l-am privit,
Si am simtit ca pier.
In glasul tau,
Ieri am simtit,
Un flutur de iubire,
L-am ascultat,
Si n-a plecat,
Nici azi de langa mine.
In mintea lor,
Sta vechi si-uitat,
Un fluture de fier,
Si n-or sa poata,
Sa-l striveasca,
Nici inimi de otel.

Eu...tu...noi...

Eu sunt apa unei mari,
Rasuflarea unei zari,
Vuietul unei chemari.
Sunt nestavilit ocean,
Focul mistuit in van,
Sunt un vis de tinerete,
Un regret de batranete.
Eu sunt cerul,sunt un soare,
O pasare calatoare,
Sunt o floare ce rasare.
Eu sunt ploaia,sunt un nor,
Destinul, timpul trecator.

Tu esti focul ce ma arde,
Dar si apa ce ma stinge.
Tu esti briza marii blanda,
Ce obrajii imi atinge.
Tu esti pentru mine viata,
Si nu te-as putea uita,
Tu esti stropul de speranta,
Calea spre inima mea.

Noi suntem un uragan,
Fulger pe timp de furtuna,
Pe cer noaptea suntem stele,
Ce vegheaza.Dar si luna.
Noi suntem tot universul,
Ne iubim la infinit,
Impreuna pe vecie,
Vom fi de nedespartit.

E noapte…

E noapte.Afara e pustiu si ochii tai iubite,
Se-agata tot a dor privind,de clipe-ndragostite.
E noapte. Luna a sosit, iar razele-i se cern,
Precum si suflete pribegi se scalda in etern.

E noapte.Luna, nori si cer doinesc profound tacere,
Iar vantu’-mi vantura prin gand o pulbere de stele.
E noapte.Totu-i adormit si mut pentru vecie.
Iubesc din nou sau e un vis? Ori mi se pare mie?

E frig si rece

E frig. E-atat de frig si parca totul,
Se-neaca in misterul negru-al noptii.
Si undeva departe,un om sapa-n pamanturi adevarul,
Vroind s-alunge teama-n care ne-adancim cu totii.

Dar e atat de rece, si palmele ii tremura-amortite,
Iar genele-i tresar in vers de somn.
Se pravaleste pe-un covor de frunze ofilite.
E doar un simplu om…e doar un om.

Si cu privirea stinsa si tacuta,
Intinde palma catre ceruri vrand sa plece.
Si lumea noastra e pe veci pierduta.
E prea tarziu…si s-a facut prea frig,prea rece.

Doi copii

Suntem doi copii ce se plimba de mana pe o limba de ceas,
Ticaind impreuna fiecare secunda care le-a ramas.
Suntem doi copii pe-o umbra de val,
Ce aduc fiecare graunte din nisipul iubirii la mal.

Suntem doi copii lunatici ce alearga prin lanuri de vise,
Smulgand, in nebunia lor firele de grau pesimiste.
Suntem doi copii pe-o carare,sub o ploaie de vara,
Topind cu saruturi fierbinti fiece picatura de-ndoiala.

Doar atunci…

Cand gandurile mele vor fi gata sa se-nchine,
Oricui minte frumos ,asa cum faceti toti,
Pe fruntea mea voi scrijelii vorbe senine,
Si pentru umbre, si pentru vii si pentru morti.

Cand palmele-mi crapate de durere vor ceda,
Cand vor fi mult prea obosite sa te tina,
In unghii voi sapa tristetea mea,
Si voi cladi morminte de lumina.

Cand ochii mei cei binevoitori se vor inchide,
Cand nu vor mai avea puterea sa clipeasca,
Voi plange fara lacrimi printre zambete perfide,
Si voi ramane surda la soapta lor diavoleasca.

Cand inima-mi plina de rani imi va da ultima bataie,
Cand mi se va lasa strapunsa de minciuni,
Ma voi aprinde si voi arde pan’ la ultima vapaie,
In cer si in pamant,in rugaciuni.

Cand talpile-mi zdrobite se vor sfarama,
Cand nu voi mai gasi speranta sa pasesc,
Voi rupe lantul care-odata ne lega,
Caci nu voi mai gasi nimic sa-ti daruiesc.

Pana atunci cand ziua aceea va sosi la toate raman rece,
Pana atunci voi sta si voi privi la tot ce vine,
Ma voi gandi la ce m-ati invatat: ca tot ce vine trece,
Voi sta aici, aici doar eu cu mine.

Dimineata de septembrie

Era o dimineata rece de septembrie.. Sub ochii mei, toamna zugravea totul cu pana ei insangerata de durere. Vantul batea cu putere, purtand ramasitele verii catre cimitirul timpului. Priveam in gol, sau eram in gol…nici nu-mi dadeam seama. Vremea nu se schimba numai afara, ci si in mine. Toamna nu sorbea doar picaturile de fericire din paharul naturii, ci si fericirea mea din sufletul. Cu fiecare frunza ingalbenita de durerea mortii, la fiecare floare secata de culoare, simteam tot mai mult ca ma pierd. Privind la oamenii care paseau pe covorul de frunze, ma simteam ca ele. Desigur, odata ce moartea le-a secatuit de viata nimeni nu se mai oprea sa le-admire. Calcau cu usurita pe ultimul lor fosnet de viata, si le striveau cu nepasare. Ma simteam o frunza, sau chiar eram, nici nu-mi dadeam seama. Tot ce stiam era ca semana cu mine, atunci cand “el” a calcat pe visele mele, fara a varsa nicio lacrima, fara ca nicio urma de regret sa se intipareasca pe chipul lui schilodit de indiferenta.
Am stat toata ziua asa, mangaind frunzele in ultimul lor ceas, inaltandu-mi privirea catre cerul plin de nori, si scaldandu-ma-n razele nehotarate ale soarelui. Ce n-as fi dat sa pot vorbi pe limba lor,sa le alin durerile.Stiam cum e sa suferi...Candva, fusesem ca ele. Ma gandeam la ele, ca la mine si fara sa-mi dau seama stelele s-au asezat pe bolta cereasca, iar luna a iesit dintre nori, sa-mi lumineze gandurile-n noapte. Am plecat, amortita de neputinta, spre camera mea si-am adormit tarziu, in toiul noptii reci, cu vantul care misca frunzele ferdonandu-mi balade vechi, risipite in timp.
Era o dimineta calda de vara. “Huh?Pai parca ai zis ca era septembrie”- probabil asta va spuneti. Nu va faceti griji, aceeasi stare de confuzie excesiva am avut-o si eu. Si asta inca nu-i nimic, straniul abia acum incepe. Soarele stralucea puternic, iar razele lui mangaiau intreaga lume, cu o blandete fara margini. Vantul adia usor, iar eu ma leganam sub atingerile lui calde. Ma simteam usoara, simteam viata cum curgea inauntrul meu. Mintea imi era goala, toate gandurile disparusera, tot ce faceam era sa ma legan. Priveam pamantul, de undeva de sus… Deodata, gandurile mele au revenit. “Cum am ajuns asa sus?”, “Unde ma aflu?”,” Ce caut aici?”. Ma zbateam in puterea vantului ca o pisica in apa.Deodata, o voce imi spune:
-Hei! Opreste-te! Inca nu e timpul sa plecam.De ce esti asa agitata?
Ma rodea o teama de neinteles, caci vocea era foarte prietenoasa. Mi-am intors trupusorul firav catre cea ce rostise asta,si in mod accidental, mi-a scapat un icnet de frica.
-Hei! Ce e cu tine? Te-ai trezit cu fata la vant?
Aceasta intrebare a starnit hohote de ras.Cum era posibil asa ceva? Oare si eu eram ca ele? Eram oare o frunza????
-Ciii…ciii…cine sunteti voi? Am rostit sfioasa.
-Ia uitati-va la ea! Are amnezie! O fi batut-o prea mult soarele…
Din nou aceleasi rasete care mi se parea ca ma luau peste picior. “Oare cum ar trebui sa vorbesc?”, “ Ce sa le spun?”, “Ar trebui sa fiu enervata sau calma?”, “ Cum e posibil asa ceva?”- era un talmes balmes in mintea mea. Pana la urma mi-am gasit curajul de-a vorbi.
-Va rog, imi spune si mie cineva ce se petrece aici?
- Si ce anume vrei sa sti? imi rosti una dintre frunze.
-Pai, in primul rand as dori sa stiu cum am ajuns aici.
-La fel ca noi toate, ai fost purtata de vant, din loc in loc. Iar anul acesta te aflii aici, in aceasta frumoasa gradina.
Nu-mi venea sa cred, frunzele nu mor, doar cad lasand vantul sa le poarte prin lume, iar acesta, nu e un barbar asa cum imi imagineasem, el e doar expresul lor spre lumea noua.Totusi, eu nu eram frunza… si nu le puteam lasa sa creada asta, asa ca le-am spus:
-Eu nu sunt o frunza!!!
Din nou aceleasi rasete enervante.
-Da…si eu sunt regina Elisabeta. spuse ironic o alta frunza.
-Nu…vorbesc serios, nu sunt o frunza, e imposibil.
-Iti bati joc de noi?Ieri te-ai laudat ca vii din Franta, dintr-un copac de pe malul Loirei.
-Eu???
“Asta e cu adevarat ciudat” imi tot repetat in gand.
-Va rog, spuneti-mi adevarul. Cum am ajuns aici?
-Ti-am mai zis, la fel ca si noi. Uite, Jeniffer este din America, Natasha vine din Rusia, Monique e din Franta, ca si tine, Annet e din Germania si lista continua.
Apoi s-au auzit o serie de replici “ hello”, “bonjour”, “Hallo” , etc. Nu ma pricepeam la limbi straine, niciodata nu ma interesasera dar am intuit ca ma salutau. Frunzele asteptau nerabdatoare salutul meu…insa eu, nu stiam sa le raspund.
“Why do you not tell us hello?”, “ Pourquoi tu ne nous dis pas bonjour?”, “Warum machen wir nicht sagen, hallo?”-rasunau in neant.
Stateam abatuta si ma intrebam ce-or zice. Era prima data cand regretam ca nu stiam sa vorbesc in alte limbi, si ma durea foarte tare ca nu intelegeam ce spun. Eu, care imi dorisem sa le pot vorbi, doar cu o zi in urma, nu puteam s-o fac pentru ca, desi avusesem ocazia sa invat sa vorbesc in alte limbi, nu imi pasase niciodata. Eram victima propriei nepasari, si asta ma ranea profund. O voce m-a scos din sirul acestor regrete varandu-ma in unele si mai mari.
-De ce nu zici nimic? mi se adresa o frunza ce stia limba romana.
-Pentru ca, nu stiu sa vorbesc alte limbi. Nu inteleg ce spun ele. am zis rusinata.
-Cum se poate? Pai noi calatorim in atatea locuri, e imposibil sa nu fi invatat limba lor. Esti destul de batrana, nu se poate sa nu sti.
“Batrana, eu? Am doar 17 ani.Ce frunze artagoase!” imi repetam enervata. Totusi, nu putea sa nu-mi para rau ca nu le intelegeam. Imi aminteam de ziua de ieri, cand am stat cu dansele crezand ca le-nteleg.Dar iata ca nu stiu nimic. Si acum, cand am ocazia sa aflu, nu pot s-o fac, din pricina mea…din vina mea, pentru ca am fost atat de ignoranta si n-am incercat niciodata sa invat, desi timpul a fost bun cu mine si mi-a daruit atatea ocazii.Imi venea sa plang. Pe o creanga, una dintre frunze instorisea celorlalte povestea vietii sale. Ce n-as fi dat s-o inteleg…
Era o dimineata rece de toamna. La fereastra, eu priveam frunzele. “Huh? Pai parca erai o frunza.”-va spuneti. Pai da, eram o frunza, si ma uitam la “mine”. Ciudat, foarte ciudat,stiu. Si totusi, e adevarul. Ma simteam trista si posaca, atat ca frunza, cat si ca om. Suratele mele, agatate de crengi, vorbeau in limbi neintelese de mine, dar erau atat de vesele… se amuzau de povestirile lor, si fiecare avea cate ceva de spus, iar eu stateam singura si nefericita, si era numai si numai vina mea. Vantul batea atat de tare…simteam ca ma smulge,simteam cum ma rup de toate, cum cad intr-un gol, dar totusi niciun strop din viata nu mi-l sorbea toamna, ma simteam vie. Eram pe pamant, si priveam la mine. Ma picurau stropi fierbinti. “Ploua?”-imi spuneam. Nu, nu ploua, erau lacrimile mele. Ma mangaiam, priveam catre cerul inorat si imploram salvare pentru mine, scaldata-n razele nehotarate ale soarelui. Imi aminteam…Ceea ce nu stiusem pana atunci, era ca vantul acesta ma va purta catre o lume noua, si ca acest sfarsit nu era decat un inceput, un pas spre “mai bine”. Mi-era frica de schimbare. Si priveam la mine, spunandu-mi vorbe blande, dar neintelese. Toate vorbele insa aveau acelasi sens si sub lacrimile mele rugatoare, imi spuneam “da-mi drumul acum, nu-ti fie teama, voi fi bine”. Toamna ma zugravise atat de frumos… Eram atat de galbena si vie, trebuia sa-mi permit drumul catre acel inceput. Vantul, “calaul timpurilor trecute”, se transforma sub fosnetul meu in “calauza timpurilor viitoare”. Si desi mi-era teama, si-am plans pana ce stelele s-au asezat pe bolta cereasca, intr-un final mi-am dat drumul, m-am lasat sa plutesc libera pe-o adiere de vant.
Acum intelegeam…si stiam ca-n viitor aveam sa profit la maxim de toate ocaziile pe care mi le va oferi viata, ca nu voi mai ignora niciuna.Si nu in ultimul rand, invatasem sa nu ma mai tem de ceea ce va urma. Frica din ochii mei se micsora lasand curiozitatea sa mi se intipareasca in privire. Cat despre povestile frunzelor, nu pot sa nu regret ca n-am putut a le-ntelege. Nici limba universului n-o puteam intelege atunci, la cat eram de oarba. Dar din acea clipa am stiut, ca nu-mi va mai fi teama niciodata sa vorbesc cu cineva, pentru ca voi sti sa vorbesc cu toti. Eram hotarata sa invat, si sigura ca nu-mi va mai parea rau. Ignoranta ucide vise, dar visele se transforma-n cuvinte, cuvintele-n covor de frunze, si indrumate de glasul limbilor intelese, se preschimba la loc in vise. Si copacul meu creste, creste incarcandu-se tot mai mult cu vise si teluri pe care sunt hotarata sa mi le-ndeplinesc. Atunci cand nu intelegi, cum ai putea sa sti incotro mergi si ce vei intalni acolo? Automat ti-e teama, si atunci cand ti-e teama, apare vantul -“calaul” iar tu, esti o biata frunza robita pe care el o duce catre moarte.Nu mai vezi lumina, si te complaci in intunericul care te-absoarbe si te transforma intr-o pata neagra. Si cand te trezesti intr-o zi ca vezi o lumina, deja ti-ai acoperit trecutul de pete. Desi voi invata sa vorbesc pentru toti, si sa inteleg pentru mine, deja am pierdut clipe ce meritau pretuite pentru totdeauna. Si niciodata nu voi uita regretul acela sincer, ce mi-a facut sufletul sa se zguduie ca un vulcan inainte de-a erupe, si ochii sa-mi lacrimeze ca o mare sub nebunia furtunii. Poate ca nu regreti acum ca nu ai invatat sa vorbesti si sa intelegi celelalte limbi, dar intr-o zi, iti va parea extrem de rau si nu vei putea intoarce timpul inapoi, pentru ca sansele vin odata-n viata…le ei, raman,le lasi dispar. Toti suntem la fel, si daca noi intre noi nu ne intelegem, atunci cine sa ne-nteleaga?
Era o zi rece de septembrie.Racoarea de afara, palea sub ochii mei, calzi de atata dragoste.Toamna zugravea totul cu o maiestrie neasemuita iar vantul, venea ca o “calauza a vremurilor viitoare” sa indrume frunzele catre “lumea noua”. Priveam in gol, si il umpleam cu multumirea mea sufleteasca. Vremea se schimba afara, dar nu si in mine. Toamna nu umplea doar paharul cu fericire al naturii, ci si sufletul meu.
Stateam in gradina si priveam la frunzele cazute pe jos. Stiam ca una dintre ele sunt eu, si ma bucuram din toata inima. Le mangaiam, si le vorbeam in atatea limbi... Tot anul invatasem din greu si eram multumita de mine. Si-acum urma sa-mi iau zborul din nou, purtata de “calauza vremurilor viitoare” catre “mai bine”. Teluri si scopuri noi mi se asezau la picioare precum un covor de frunze, iar eu mergeam printre ele cu grija, ca nu cumva sa le strivesc. Vroiam sa le indeplinesc pe toate, si stiam ca pot. Imi trebuiau doar niste sanse! Si cum ele apar la tot pasul, eram pregatita sa le imbratisez pe toate. Oh! Cat de mult iubesc toamna!!!


Increde-te in timp, urmeaza-ti calea,
Nu te teme! Doar asculta-ti chemarea!
Profita de ocazii, si-o sa gasesti lumina,
Si daca-ai sa gresesti, doar pe tine sa dai vina.
Alieaza-te cu vremea, fi ucenicul ei,
Ascult-o, intelege-o, si-ti va da tot ce vrei.
Nu te teme de efort, caci fara el nu exista progres,
Nu fi ignorant, daca vreti ca viata sa-ti capete sens.
Pretuieste lucrurile mici, caci ele-i dau aroma vietii,
Si nu vei cunoaste lacrima amara-a tristetii.
Ai grija cum pasesti, caci calci pe visele ce le ai de implinit,
Doar zbate-te pentru ele, si vei fi un om fericit.
Fa tot ce poti ca sa cunosti limbile lumii,
Sa nu te-ntrebi nicicand “ce-or spune unii?”,
Invata sa vorbesti pentru toti, si sa-ntelegi pentru tine,
Si crede-ma ca nu vei regreta, si-ti va fi mult mai bine!