sâmbătă, 20 februarie 2010

Indragostita de cel mai bun prieten

E ora noua dimineata.Ploua.Mi-as fi luat o umbrela,dar imi place atunci cand picaturile de ploaie imi saruta pielea uscata,mai ales acum cand plang.Ii multumesc Lui Dumnezeu ca a inourat cerul.Ratacind printre stropii reci,lacrimile mele nu vor fi cunoscute de nimeni,mai ales de el... Da,probabil ca la porunca orgoliului sau mi-a si uitat numele.Nu vreau sa ma mai gandesc la asta,nu-mi mai pasa!!! Incep sa alerg catre un loc pe care il stiam numai “noi”,dar pe care acum probabil numai eu mi-l amintesc. De ce? Nu ma intrebati pe mine,pur si simplu picioarele mele sunt atat de sadice incat ma forteaza sa ma intorc exact in locul pe care il urasc cel mai tare si de care mi-e cel mai teama.Obosesc asa ca incerc sa-mi domolesc pasii si sa-mi golesc mintea de idei.”Hei,ce e asta?Parca v-am zis sa zburati din capsorul meu,amintiri afurisite!Bla,bla,bla... pe cine pacalesc eu? N-o sa-mi dati pace niciodata...” imi zic eu. Mi-am luat cu mine,ca deobicei,caietul cu poezii.Rup o foaie si incerc sa scriu ceva vesel dar stand acolo,in miezul fostei mele povesti de dragoste(spun povestea mea pentru ca mi-e foarte clar ca el nu m-a iubit niciodata) imi aduc aminte certurile din nimicuri,vorbele fara sens,reprosurile fara fundament si incercarile mele esuate de a-l schimba pe el in barbatul pe pieptul caruia imi doream sa adorm in fiecare noapte si ale carui buze as fi adorat sa le sarut in fiecare dimineata. Da, nu l-am iubit pe el. Am iubit inchipuirile mele,speranta ca intr-o zi se va transforma intr-un om mai bun.Acum,desi ma doare sa-mi amintesc, efortul de a-mi retine gandurile devine insuportabil asa ca ma fac sclava clipelor de altadata.Si asa,incep sa-mi iscalesc durerile.

“Incep sa cred ca tu,garguiul meu,chiar te-ai topit.
Si plang iarasi, pe frunte mi se desira viata.
Acum nu mai vad niciun rost sa ma mint,
Nimic nu-mi va resuscita speranta.

Ochii mei zac de-acum in clorul-realitatii.
Plang fara sa-mi pese de Da ori de Nu...
Am fost prea mult timp trupul cusut de umbra mortii,
Si moartea erai Tu…”


Urasc sa recunosc,dar sufar enorm.Simt nevoia sa vorbesc cu cineva, asa ca iau telefonul si sun o prietena.”Pentru-n moment,abonatul Vodafone nu poate fi contactat”. Formez numarul mamei mele.
-Alo,mama?
-Da.raspunde vocea.
-Aaa...ma intrebam ce faci? indrug eu printre lacrimi.
-Bine.S-a intamplat ceva?
-Da...nu ma simt deloc bine.
-De ce?
-Pai...
-Scumpo,stii ceva,vorbim acasa diseara ca nu am timp acum.
-Ok mama,o zi buna!
-Pa!
Scotocesc prin lista telefonului dar nu gasesc pe nimeni caruia sa ma confesez si care ar putea sa ma faca sa ma simt mai bine.Brusc ma cuprinde disperarea.”Prietenilor nu le pasa de mine, familiei nu ii pasa de mine, mie nici atat.Pentru ce sa fac umbra pamantului si sa car in spate o soarta atat de blestemata?”imi zic eu scrutand orizontul.Privesc spre raul Ialomita care sopoteste cu repeziciune si simt ura cum curge prin mine ca torentii in vremea furtunilor.”Da,asta e.Numai asa ma voi putea descatusa de durere,de ura asta inflacarata ce nu vrea sa-mi dea pace.Le voi face un serviciu tuturor,pariez ca o sa se simta mult mai bine fara povara de mine”.Ochii imi lucesc ca doi luceferi.Decizia e luata,nimeni si nimic nu ma va face sa dau inapoi.Bunicul meu m-a dus o data sa iau lectii de inot dar m-am dovedit a fi un invatacel nu prea grozav in ceea ce priveste tainele apelor.”Bunicul meu scump si drag,o sa ne vedem atat de curand...”ingaim eu.Acum ca mintea mea e pregatita sa pluteasca in deriva, si sufletul meu e impulsionat de dorinta pieirii,o iau la fuga si ma arunc in raul rece.Ma simt bine,ma simt usurata pret de cateva secunde apoi toti porii mei incep sa ma dojeneasca si sa tipe la vinovata de mine.Ma zbat,ajung la suprafata circa doua clipe apoi ma scufund din nou,de aceasta data si mai adanc.Dau din maini,imi simt sufletul umplandu-se cu apa aceea pangarita de gandurile mele gresite apoi incep sa ma zvarcolesc si mai tare dar fara niciun rezultat.”Oh nu! Ce-am facut?” spune mintea mea inecandu-se in resemnare. Desi atat de nepregatita sa mor, ochii mei incep sa se inchida.Brusc simt doua maini ce ma scutura violent si incearca sa ma traga la suprafata.Nu mai am aer si nu ma pot lupta cu plamanii mei care inoata tulburati.Totusi,cu ultimele mele puteri incerc sa deschid ochii si sa-mi vad salvatorul si desi pleoapele imi atarna grele,cu un ultim mare efort se ridica iar eu vad ca prin ceata,lumina binefacatoare a amiezii.Ochii mei se inchid din nou,obositi dar mult mai linistiti de aceasta data.
Ma trezesc.Privesc cerul albastru si brazdat de nori.Incerc sa-mi misc degetele. ”WOW!CHIAR TRAIESC!” urla mintea mea lunatica.Aud zgomote de pasi.
-Se pare ca ti-ai revenit!graieste vocea.
Inima mea tresare.Inca nu pot sa il zaresc pe stapanul acestui grai dar totusi muzicalitatea cuvintelor imi suna cunoscuta.Silueta se apropie dar din pricina impactului pe care lumina l-a avut asupra ochilor mei nu pot sa-i disting chipul.
-Cine esti?zic eu tematoare. -Hm...Stiam eu ca n-ai sa ma recunosti.O sa-ti dau un indiciu.Iti amintesti ca atunci cand eram mici aruncam cu pietre in geamurile vecinilor sa vedem cine poate sa sparga mai multe?
Tac.Memoria mea il cauta inebunita.Apoi ochii mei incep sa-si aminteasca.
-Andrei, chiar tu esti?
-Oau,frumoasa adormita revine la viata.
-Unde-ai fost in ultimii ani???
-Chiar acolo unde am stat mereu,in casa de vizavi.
-Serios???
-Da... Numai ca tu ai uitat sa ciocani la usa mea cum faceai altadata.
Inima imi bate cu putere.Oare chiar el sa fie?Cel mai bun prieten pe care copilaria mea l-ar fi putut cere? Nu stiu ce sa mai zic.Uitasem cu desavarsire de baietelul brunet cu ochii albastrii ce imi acoperea mereu micile nazbatii infantile.
-Ce cauti aici?am spus eu.
-Pai,am vazut cand ai plecat de acasa.Ploua iar eu ti-am zarit lacrimile.Nimeni nu le cunoaste mai bine ca mine, asa ca nicio persoana nu le-ar fi putut distinge printre picaturile de ploaie.Dar eu,vazandu-le de atatea ori curgandu-mi pe umeri,le-as fi putut recunoaste oricand. A trecut un ceas iar tu nu te-ai intors asa ca am inceput sa ma ingrijorez si am plecat sa te caut. Stiam unde te vei duce pentru ca,daca iti mai amintesti,aici veneam dupa ce ne plimbam pe biciclete.
-Oh doamne! Concursul nostru de catarat in copaci.Fir-ar,cum de am uitat de asta?
-Sunt multe lucruri pe care mica mea prietena nu si le mai aminteste,spune el.
Simt vina si remuscare.
-Continua,spun eu.
-Pai am ajuns aici si m-am pironit langa un copac si te-am privit scriind.Inca mai faci asta nu-i asa? Si pariez ca esti la fel de buna in asta,poate chiar te-ai intrecut pe tine insuti,zice el entuziasmat.
Ma rusinez.Nimeni nu-si spusese vreodata parerea despre ceea ce scriu.Iar eu ma consider destul de neimportanta asa ca niciodata n-am pretins vreo opinie.
-Dupa ce ai scris vreo jumatate de ceas te-am vazut ridicandu-te si alergand spre rau,continua el.M-am panicat intrucat eram destul de departe de tine si ma temeam ca nu voi putea sa te ajung la timp.Ai sarit de pe mal iar eu am inceput sa alerg si mai tare,m-am aruncat dupa tine si slava Domnului,am reusit sa te scot din apa.
Sunt socata,tremur privind seriozitatea din glasul lui si ma infior gandindu-ma la necugetata mea fapta.
-Pentru Dumnezeu,izbucneste el,ce-a fost in mintea ta?
-Apa!zic eu.
Raspunsul meu alunga gravitatea momentului si din coltul gurii i se desprinde un chicotit.“Ce zambet frumos” -imi zic eu.
-Totusi,continua el,ce a facut-o pe mica mea tovarasa responsabila sa adopte un asemenea gest nebunesc?
Imi amintesc motivele actului meu lipsit de gandire.Stomacul meu se freamata zgomotos.
-Oh! Ti-e foame. As putea sa fug pana la un magazin si sa-ti cumpar ceva de mancare.Promiti ca am sa te gasesc tot aici?spune el.
-Nu,nu pleca,te rog!
-De ce nu? Ma intorc imediat.
-Nu,stomacul meu poate sa mai astepte.Stai aici.
Pe fata lui se contureaza din nou zambetul pe care candva,il indrageam atat de tare.
-Nu acolo,stai langa mine,zic eu.
Zambim amandoi.Se lungeste alaturi de mine si privim norii.
-Uite,cel de acolo seamana cu o pasare,zice el.
-Da,si acela arata ca un castel.
Tacere.
-De cat timp n-am mai facut asta?rosteste el.
-Hm...A trecut multa vreme…
Isi intoarce capul si priveste catre mine.Ma infior.”Ce ochii albastrii si sinceri”- imi zic in sinea mea.
-Dar imi place la fel de mult,poate chiar mai mult acum.
Tremur.
-Inca ti-e frig?Imi pare rau,haina aceea e singura pe care o am,spune el.
Sesisez incarcatura de haine sustinuta de pieptul meu ud.Apoi ma intorc catre el.Privirea mea ii abandoneaza chipul blajin alunecand in jos,spre trup.Ii vad pieptul dezvelit.
-Oh Doamne!Cred ca ai inghetat.Ia haina inapoi,te rog,indrug eu.
-Nu,nu!Nici vorba.Tu ai mai mare nevoie de ea.
-Dar...
-Niciun comentariu pe tema asta.
-Nu e tocmai o tinuta adecvata pentru sfarsitul de toamna.
-N-o sa patesc nimic.
E atat de aproape de mine... Palmele mele,parca posedate de dorinte ascunse,incep sa-i mangaie chipul bland.La inceput nu ii vine sa creada,apoi,dandu-si seama ca gestul meu e real, face acelasi lucru cu tandrete desavarsita.Inima imi bate parca vrand sa evadeze din piept.El se rezeama intr-un cot si priveste in ochii mei caprui.Pielea imi devine un vulcan gata sa erupa si sa astupe lumea ultimilor ani in uitare. Vad in ochii lui ca simte la fel apoi, intr-un moment de pasiune covarsitoare, isi aseaza buzele moi peste buzele mele stacojii si uscate. Mainile noastre se impletesc usor intr-o armonie suprema.Sub zugravirea apusului, continuam sa ne sarutam nebuneste si timpul parca se opreste pentru noi.Ne oprim,el ma ia in brate iar eu ma faram la pieptul lui.
-Stii, cred ca te-am iubit intotdeauna, zic eu duios.
Tacere.
-De ce ti-a luat asa mult?spune el strangandu-ma si mai tare in brate.
-Nu stiu,uneori cauti o viata intreaga si intr-o multime de locuri dragostea si fericirea,apoi iti dai seama ca ai avut-o mereu alaturi.
-Dar eram asa aproape...
-Stiu...acum stiu...
-Ti-am spus ce simt pentru tine si ai fugit...Te-am cautat,dar mama ta imi spunea mereu ca nu esti acasa. Si erai,te vedeam prin geamul camerei mele.De ce?
-M-am speriat.Noi eram cei mai buni prieteni si nu stiam cum ne vom descurca in postura de iubiti.
Chicoteste.
-Mai bine mai tarziu decat niciodata,nu?zic eu.
-Da,asa e,zice el apoi ma saruta bland.
-Se face cam tarziu,am lipsit de acasa toata ziua.Cred ca parintii mei sunt tare ingrijorati.
-Ai dreptate.
Ne ridicam.Ma ia de mana.
-Caietul de poezii nu ti-l iei?
-Nu conteaza,nu e real.Nimic din ce scrie acolo nu e adevarat.
-Hm,ia-l totusi,te rog.
-Ok!
Ridic caietul ratacit printre frunzele moarte si il asez la loc in geanta.Pornim spre casa tinandu-ne de mana.Stelele se aseaza pe cer si ne lumineaza buzele infiorate.Vorbim despre copilarie si radem cu pofta de pataniile noastre de demult.
-Hei,ce-ai zice sa vedem cine sparge cele mai multe geamuri?zice el.
-Oh nu!Se vor trezi vecinii.
-Haide...oricum in casa asta veche nu mai locuieste nimeni.Fa-mi pe plac,te rog.
Iau o piatra de pe jos si arunc in fereastra casei aceleia cu aspect parasit.
-Oau,ai ramas un adversar la fel de usor de doborat,rosteste el surazand.
-Si tu ai ramas acelasi ingamfat nesuferit,graiesc eu cu ironie.
Lumina casei aceleia ponosite se aprinde si ma impacientez.
-Cine e acolo? Se aude o voce enervata.
-Fugi,imi striga Andrei luandu-ma de mana.
Alergam amandoi speriati apoi ajungem in fata casei mele.Radem.
-Exact ca-n vremurile bune,sopteste el.
-Nu m-am mai simtit atat de bine de secole.
-Hm,doar ciocane cand ai nevoie de o portie de ras.
-Pai mai bine ti-ai cumpara o usa din otel pentru ca o sa ciocan atat de des incat o sa cada.
Chicoteste.
-Pot sa-ti spun ceva?zice el.
-Orice,raspund eu zambind.
-Promiti sa nu mai fugi de data asta?
-Promit,spun eu curioasa.
Tacere.
-Te iubesc... si tot ceea ce imi doresc este sa fiu cu tine mereu.
Inima mea tresalta.Oare cum poate o fiinta atat de interesanta sa iubeasca pe cineva atat de neimportant ca mine?Dar fara sa ma mai gandesc la nimic,il sarut cu foc.
-Si eu te iubesc,irevocabil,incontestabil si iremediabil,spun eu cu rasuflarea intretaiata.
Ma saruta.Luminile casei mele se aprind.
-Hm...cred ca trebuie sa intru in casa.
Ii intind haina.
-Nu,nu.O las drept garantie.
-Cum?spun eu contrariata.
-Asa voi fi sigur ca o sa ciocani sau macar ca o sa raspunzi cand te strig,spune el emotionat.
Zambesc si il sarut.
-Ia-o,nu e nevoie de ea,o sa vin maine la prima ora sa vad cum ai dormit.
El ia haina, ma mai saruta o data si eu pasesc spre poarta curtii mele.O deschid si intru in curte.El ramane pironit in mijlocul strazii si ma priveste.
-Hei!zice el.Nu ma uita de data asta!
-N-o sa te uit nici intr-un milion de ani.
Ii fac cu mana si imi raspunde la fel.Intru in casa iar parintii mei ma intampina suparati.Dupa o serie de lungi explicatii secate de adevar,desigur,ajung in camera mea.Iau o foaie si scriu.

“Trupurile noastre impreuna, erau ca un puzzle care a fugise ani grei de imaginea sa in oglinda albastra a cerului.”

E ora noua dimineata.Soarele zambeste din ceruri.Privesc pe geam si ii zaresc chipul in fereastra casei de vizavii.Imi face cu mana zambind.Ii trimit un sarut din toata inima.El se face ca-l prinde in palme si il aseaza pe obraz.Fericirea curge prin mine ca raul Ialomita intr-o zi insorita si odata cu fericirea,un infinit de ganduri imi strabat mintea.
E ciudat cum salvarea vine exact de unde te astepti mai putin.Ea nu curge din oameni bogati,orgoliosi,ambitiosi si profitori.Salvarea vine de la oameni dragi pe care desi i-ai ranit si i-ai gonit din inima ta fricoasa, raman acolo pentru tine,toropiti in fata ferestrei si asteptand clipa in care ti-ar putea oferi umarul lor ca sa plangi,si mangaierile lor ca sa inveti din nou sa zambesti.Norocul meu a fost ca cel mai bun prieten s-a indragostit de mine si a avut rabdarea sa astepte sa-mi dau seama si eu cat il iubesc.Si astazi,cand privesc in trecut si imi amintesc ce s-ar fi putut intampla daca n-ar fi fost el,dragostea mea creste si creste si creste...
Nu stiu daca este cea mai inspirata poveste despre noroc,dar in mod cert aceea a fost una dintre cele mai fericite zile din viata mea.Si au urmat multe zile fericite,si probabil vor mai urma si altele pentru ca am avut norocul de a ma indragosti de cel mai bun prieten al meu,gasind in el barbatul pe pieptul caruia imi doresc sa adorm in fiecare noapte si ale carui buze ador sa le sarut in fiecare dimineata.

luni, 15 februarie 2010

Start all over


The sky is frozen,
And it’s so wrong,
To hide the ice,
Behind a song.

I’ve touched the clouds,
I’ve drunked the rain,
And I have reasons,
To sell this pain.

But if i try to eat the light,
Maybe someday I’ll get blind,
And if I try to change the past,
Maybe my dreams will die too fast.

I don’t know what future says,
But someday I’ll take the test.
I will learn and I will pray,
Because my life begins today.

The sky is frozen,
And I’m so mad,
I’ve hid the ice,
Under my bed.

I’ve kissed the lips,
Of winter cold,
I’ve drunked her white,
And ruthless blood.

Although the world will always talk,
I’ll be myself,I’ll learn to walk,
I’ll draw my destiny and pray,
Because my life begins today.