joi, 27 decembrie 2012

Insomnii




În taina de-ntuneric, cu stelele te chem
Să ne șoptim adâncul. Și să ne ținem- ghem.
Intortochiând iubirea, să nu ne mai descurce
Nici graba-n care luna coboară să se culce
Și din a nu-știu-cui paradoxală vină
În loc să curgă bezna, se face mai lumină.

Dar tu-în depărtare.Și unul fără altul-
Se răzgândește luna să-și execute saltul
Iar noaptea e o dramă ce nu vrea să se crape,
Când ochii mei se tem să se-nvelească-n pleoape,
Când buzele-mi te cer arzând sahariene
Și carnea mea tânjește după un pumn de pene
Să-mi plămădesc aripa ce rasa mea n-o are.
Să zbor.Să mă las ție-din cap până-n picioare.
În păr să-mi crești păduri și flori udate-n șoapte
Și să rămânem pururi întemnițați în noapte.

Of...de-ai putea, Tu , suflet ,ce te reflecți în doi,
Să-l claustrezi pe Chronos într-un tablou cu Noi!
Aș sta nu doar o viață. Și-n viața care vine.
În fiecare clipă ce-o investesc în mine,
Să fac cu tine muzici ca lira lui Orfeu
Căci dintre toți ai lumii,doar Tu ești omul meu.





miercuri, 14 noiembrie 2012

Hipnoza


Sufletul meu cumplit vrea sa iasa
Din omul ce eu cutez sa ma chem,
Din trupul chircit, cu iz de “acasa”
In care fiind, uitam ca suntem.

El vrea intr-o bezna ce nu va s-o crape
Nici luna saltandu-si spranceana pe cer.
Vrea muzica densa, vioara si clape
Sa cante la ele, sa planga cu el…

Si vantul sa-nvolbure-a lor simfonie
Cu frunze galbui ‘nodate in par
Iar ochii sa vada aceasta orbie
Ca cel mai frumos si cald adevar.

Si tunete lungi, vapai furtunoase
Tasnind din pamant, nicicum dinspre nori
Sa urle nebune ca Terrei ii pasa
De-ai sai blestemati umili muritori.

Si-asa lunecand pe-a muzicii unda
Dansand libertin , cu fata in sus
Sa cread-al meu suflet, macar o secunda
Ca lumea ce-o are ii e de ajuns.

marți, 6 noiembrie 2012

Refugiu



Ma-ntind catre stele sfarsita de plans.
Tu tine-ma-n brate. Iubeste-ma strans.
Si lasa-mi chitara ce n-o stiu canta
Sa dangane-aiurea la inima mea…

Caci doare, cat doare! Si doare nespus
Sa fim din pamanturi in loc sa fim...sus,
Zburand peste toate lumestile griji
Pe-aripi de saruturi cu ochii inchisi.

Eu stiu c-am venit pe lume sa stiu
Cum palpaie cordul ideea de Viu
Dar sufar c-afland mai multe de trup
De sufletul meu ma prea intrerup.

Eu vreau doar cu tine. Cu tine si-atat.
Sa coasem privelisti de sori apunand,
Si-n valuri ce-n taina lumina o-nghit
Sa nu mai fim oameni, sa fim infinit.

Ma bantuie ravna sa stam-numai noi.
Cu mintile goale, cu umerii goi.
Sa-mi fi asasinul oftatului rau
Si eu sa fiu sursa avantului tau.

Caci vreau doar iubire.Iubire dementa.
Fierbinte, totala, absurda, stridenta,
Cand inimi lipite acelasi ritm mira
Si buze se sorb,plamani se respira.

Dar iata ca timpul ne vrea mai la mal
Cand noi totdeauna ne-am strange in val.
Si totusi cand gura cu gura-ti mi-astup
Ma lepad de lume, ma lepad de trup.




sâmbătă, 14 iulie 2012

Dragoste de 20

Da, stiu ca amorul nu concepe varsta, insa in ceea ce ma priveste, pot sa admit cu mana pe inima ca iubirea la 20 de ani e cea mai iubire dintre toate. Destul de nevinovata si visatoare incat sa mai schiteze planuri si viziuni pe termen lung, dar suficient de agresiva incat sa-si inalte ziduri inalte si porti fara chei pentru ca nimeni altcineva sa n-aiba vreun gram de control asupra misterului de-mpreuna. Spontana, surprinzatoare si totusi atat de familiara! Sensibilitatea ei se cunoaste din orice unghi ai privi-o iar salbaticiunea coltilor sai de fiara se iveste in functie de privitor. E dramatica simtind durerea si traind-o la fel de intens ca pe-o minune, insa niciodata mimand vreuna dintre senzatii. Ba chiar in ramasitele ranilor pe care doi, neintentionat si le cauzeaza, degusta armonii de cirese-amare. Si fiecare greseala e menita nu sa indeparteze, ci sa apropie, sa apropie pana nu mai e nimic de-apropiat, pana carnea ei se face carnea lui si energiile lor au aceeasi substanta. Si fiecare lacrima care curge din Dunarea unuia, se prelinge in a celuilalt Mare Neagra, imbinandu-i tandru, in nopti de luna plina, pe nisipuri fierbinti de-amintirea soarelui, reunindu-i in ambitia feroce de a-si fi totul. Si fiecare pas inapoi, fiecare retragere sovaitoare ii aduce asemenea impreuna pentru ca, desigur, iubirea nu le sta doar in fata. Ci-n stanga si-n dreapta si deasupra si-n urma si dedesubt. Iubirea lor e pretutindeni. Dateaza din vremurile ancestrale si pana-n cer. Inainte de ei nimic n-a fost, nimic n-a existat vreodata si nimicul n-a contat. Iubirea lor e Big-Bangul ce marcheaza inceputul tuturora. Insa ea nu-i mereu justa. Ba chiar cruda. Ii chinuie cu doruri imense. E asa nedreapta... ii impovareaza cu nevoi absurde de a-si strange laolalta trupurile si de-a nu putea sa se desfete cu mangaieri in fiecare minut. E barbara. Sadica. Se automutileaza. E crancena,e absurd de geloasa pe fiecare zambet care-i insufla satisfactii marunte-altul decat surasul ce-l cunoaste de-amanunt-, dar suficient de rebela si diferita incat sa sfideze atotstiutor banala replica cum ca “ochii care nu se vad se uita”. E o luptatoare. Un alt fel de razboinic al luminii. Ea nu se supune niciunei legi. E doar asa cum simte sa fie. La fel de naturala ca in dangatul facerii sale. Dezinhibata, provocatoare,atractiva, uneori chiar vulgara insa nu in sensul condamnabil al cuvantului ci cu o semnificatie sofisticata, tulburator de dulce. Uneori e calma si responsabila insa nicidecum intr-un mod plictisitor, ci doar pentru a inmagazina suficiente resurse incat sa-si permita luxul de a fi exact asa cum vrea, nebuneasca. E limpede si clara in nuantele irisilor, vulcanica in toropeala buzelor ce se intrepatrund, linistitoare cand o mana se prinde de alta, plina de speranta cand gurile-si vorbesc si naucitoare cand pieile atarna frumos una peste alta. Nevrotica.Pasionala.Egoista.Complicata.Razbunatoare.Romantica. Brutala.Furtunoasa. Carnala. Spirituala.Incurabila. Un amalgam de forte de apa si foc ce se ataca violent, se mistuie in permanenta si se adora de la demoni pana-n aripi de inger. Teribil de increzatoare, capabila ce orice binefacere ori crima. Intelegatoare.Abstracta. Interpretata in splendide ori tragice maniere. Temperamentala.Inteligenta. Egocentrista. Vicleana. Libera! Nestapanita! De-a dreptul superba! Ea, ea e cea mai concreta dovada a unui Dumnezeu.Nu complexitatea palpabilului ci numai enigma izbucnita din simplitatea invizibilului, din lucrul fara forma si din cuvintele balbaite-n soapta si sarace-n noima pe care carturarii n-au stiinta destula sa le culeaga, doar ea te inviaza. Caci mort te nasti si mort pasesti in singuratatea nefericita a lumii, mort te-nchini noaptea inainte de culcare si te rogi de viata lunga fara sa ai vreun habar cata moarte aduci cu tine trezindu-te. Si-ntr-o zi,ea,terifianta si magnifica senzatie, te naste viu. Abia atunci nu te mai temi de nimeni si nimic si pasandu-ti doar de degetele cu care-ti imbini degetele in somn si de pieptul ce-ti cuibareste fruntea cand visezi, esti stapanul lumii. Abia atunci vaporizezi puhoaiele nelinistilor tale si dansezi in ploaie eliberarea propriului tau Eu. Abia atunci esti prima oara Om! Nu cand rationezi cu bagare de seama fiecare mutare ci atunci cand simti asa adanc, asa profund orice gest…Nu cand aflii ca inima e cruciala, ci cand descoperi puterea s-o decupezi din tine si s-o dai binevoitor, intru a altuia vitalitate. Nu cand mergi la scoala si memorezi poezie, nu, deloc. Ci cand intreg sufletul tau e Eminescu. Ah, dragostea mea de 20, de-ai stii cat pot sa TE IUBESC… Uneori contemplez ore-n sir cerul noptii si rabd sa cada stele doar ca sa ma infatisez coroanei tale cu aceeasi dorinta. Nu ma parasi, ramai…te rog, nu te sfarsi niciodata!

marți, 17 aprilie 2012

Draga domnule ciudat


Ma simt primejdios de singura de prea multa vreme. Poate din totdeauna? Poate.
Imi pare ca lumea aceasta rotativ de banala nu mi se potriveste catusi de putin. Acasa nu mai e acasa, oglinda poate m-arata aceeasi insa sufletul ma cere intr-un altfel de chip. Drumurile s-au schimbat sau poate pasii mei se vor a fi ghidati spre alte orizonturi, unde nimic nu-mi aminteste de nimeni si nimeni nu aduce a nimic. Nici macar iubirea nu mai seaman-a iubire. Se manuieste la temperaturi mai joase, rigida pe alocuri, oarecum rezervata si tematoare. Reveriile-s rare, sperantele sarace iar dorul…ei bine, confuz. Petalele de trandafiri rosii s-au ofilit sub acoperamantul melancolic al memoriei, cortina naivitatii s-a pravalit peste lumanarile parfumate si s-a facut cenusa. Nevinovatele scrisori de amor au zacut in ploaie atat de mult ca literele crestate pe mangaiatele pagini mi se infatiseaza acum ca niste juraminte prostesti.
Am devenit prea critica, teribil de sofisticata iar standardele mele au urcat intr-atat incat devine dificil sa impart acelasi corp cu mine insumi. Sunt oare perfectionista? Deloc.Doar mi-am impins personalitatea si asteptarile la un alt nivel. Doar ca putinul necesar fericirii mele e putin gigantic.Doar atat. E oare asa o catastrofa sa vrei tot cand stii ca dai tot? Reciprocitatea e atat de absurda? Da, e drept ca firea mi s-a conturat prea apasat. In chilia spiritului meu intra oameni din ce in ce mai putini. Imi place sa ma numesc cu indulgenta, un pic cam prea selectiva. Uneori, in inconstienta trebuinciosului meu somn,ii citesc pe aceia ce pot fi masurati prin degetele unei singure maini si, indoindu-ma de sinceritate intentiilor lor, ma simt catapultandu-i inafara. Nici toleranta nu e intocmai punctul meu forte. Apelez adesea la indiferenta iar cand aceasta nu pare sa dea roade, reinventez.Si am obosit atat de tare sa reinventez fundamental lumea…
Cand cineva imi tradeaza ochii fie si numai cu ochii, devine dureros sa-l mai privesc. Si nu e un defect de acomodare al cristalinului. Nu, nicidecum. E doar inima mea ce-a fost bolnav de oarba inca de cand s-a contractat intaia oara, iar acum, ca un Hristos atotputernic, prudenta i-a dat sa vada.
Sunt instabila. Escaladez incontrolabil zambete si lacrimi si cateodata ma catar pe ele simultan. Autosugestia a devenit unica modalitate de a ma mentine statornica. Mi-e teama ca nici ea nu va mai functiona mult timp. Imi tot fac reprosuri taioase pentru evenimente ce nu-mi sta in putere sa le schimb. Ma analizez cu severitate si ma declar impardonabila. Schimbarea nu-mi schimba nicidecum atitudinea.
Si ma frang, ah, ma frang in fiecare noapte caci in lumenul meu sta zavorata aceeasi faptura fragila si grozav de sensibila careia, in fuga mea nebuneasca prin ploaie, trebuie ca i-am pierdut cheile. Eu m-am scris increzatoare si iata cum m-a rastalmacit destinul! Si sufar, sufar enorm c-am ramas aceeasi adepta a bailor fierbinti si inspumate, a dansului cu sufletul expus si-al adormirii imbratisate, la fel de goi cum am fost livrati pe lume dar nimeni, din nu stiu ce motive misterios de stupide, nimeni nu porneste robinetul iar cascadele impartasirii raman necunoscute, difuzoarele devotiunii zac decuplate si nuditatea singurului adevar care schimba totul se lasa neadmirata.Ori poate ele doar nu curg pentru mine, nu rezoneaza mie, poate spectrul principiilor mele a devenit prea sumbru, prea ingust.
Oare mai poate vreun uman sa iubeasca atat de “cu totul” si intens cum eu inca ma simt capabila a o face? Sa fie oare iubirea doar o iluzie fantezista de-a mea? Pretextul unui roman siropos? O conspiratie ce s-a pastrat din stramosi pentru ca omul sa para net superior celorlalte animale? Ideea ce si-o insufla si repeta concubinii cand sunt prea satui unul de celalalt? Ce naiba e iubirea?! Sincer? Habar n-am. Daca inainte ii asociam raspicat si cu fervoare ideea de scop, de coerenta si sens al vietii, acum imi infirm judecata. Poate ca vorbeste numai depresia. Poate doar ma razbun ca ma strange propria piele. Poate-mi doresc inestimabil sa zbor si natura nu ma lasa. Poate. Asa am ajuns. Cand toata lumea poate, eu sa nu mai pot.
Cineva m-a ucis. Am ucis si eu pe cineva. El a iesit tacticos din acel ritual morbid, insa eu am continuat sa tot mor de-atunci si inca. M-am automutilat. M-am imbracat cu oricare. Credeam ca asa ma apar, credeam ca sub pături straine prima mea rana se va cicatriza usor, ca nimeni n-o sa-mi afle vreodata ruinele schilodite . Si am fost proasta. Credeam ca buza peste vid se face carne. Credeam ca imi compun si eu o inima de om la loc, intreaga. M-am autopedepsit.Si cand mi-am dat seama cat rau mi-am pricinuit era tarziu. Eram prea defecta. Si sunt. M-am blocat vrand prea tare sa ma vindec. Cutezand sa invoc un basm. Ambitionandu-ma sa-l descopar, sa-l traiesc la maximum. Nerenuntand. Asa am ajuns aici.Asa am ajuns asa. Vulnerabila, nesigura si nefericita. Indiferent cati imi mangaie domol in palma. Oricati mi-ar canta la frunte, la obrazul stang, la umarul drept ori si-ar acorda genele cu chipul meu. Sunt singura. Primejdios de singura.Si te caut.
Doare. Ah, dac-ai stii tu ce transparenti si prafosi sunt zorii, ce searbad e scapatatul soarelui fara tine, ce crude insomnii ma tarasc in noapte… De-ai stii ce obosita adorm si, trezindu-ma brusc, ma inec cu propria-mi suflare gustand veninul nenorocului de-a nu te fi gasit inca.Si te caut iar. Atat. Pe tine.Sa reinventezi cu mine lumea asta rotativ de banala ce nu ni se potriveste.Sa ma faci bine cum numai tu poti avea leac. Sa vii sa ma ierti de mine insami.Doar Tu, acela ce esti absolut al meu si n-ai aflat inca.
Ma uit in oglinda si ma vad asemenea mie. Dar de-as lua-o de la capat, cu siguranta n-as mai fi Eu. Si vreau sa-ncep din nou.Am nevoie, of,atata nevoie...! Si te caut necontenit. Si vreau sa ma nasc din nou. Cu tine. Atat.
Draga domnule ciudat, unde esti?

joi, 12 aprilie 2012

Nevoi


Ce-i omul far-un altul langa el
Sa-si plimbe cu acela corzi vocale
Sa-i stranga mana ferm si cu speranta
Cand grav se-ntortocheaza a sa cale?

Ce-i omul far-un altul langa el
Sa-si cante ochi in ochi o ratiune
De-a adormi si-a se trezi in dimineti
Precum ar fi o nu stiu ce minune?

Cerand spre cer sa fim si noi iubiti
S-avem pe cine plange, cine rade
Ne-mbulgarim in suflet cu dorinti
Si reverii plapande.

Si cand pe omul nostru nu-l gasim
Ni-i sete si ni-i foame intr-atat
Incat si pe-un strain l-am preschimba
Din bestie in Sfant.

Tanjind s-avem cui spune dupa ploaie
Secretul doleantei si-amagirea
Ne-mbratisam cu sculptori anonimi
Si ii lasam sa ne lucreze firea.

Dar omul fara om chiar nu exista?
E oare asa trist fara sa-nchine
Pe unul si pe altul, risipind
Respectul pentru sine?

Sa-si piarda oare selectivitatea
Ducandu-si din pretentii la gunoi
Doar fiindca e labil si-i spune lumea
Sa vietuiasca-n doi?

S-aleaga-n “baba oarba” un oricare
Lipindu-i abtibild cu “Cineva”
Doar fiindca-si simte buza nemuscata
Cu dor si pasiuni de cinema?

Si pan’ ce om fi singuri de ajuns
Sa separam tot raul de ce-i bine
Plictis si uscaciune vom primi,
Iluzii abatute vom detine.

Afecte ordinare. Ah, ce-am vrea
Sa transpiram iubire-n orice por…
Dar crudul adevar e-acela ca
Ni-i spaima sa fim singuri tuturor.

Implora



Azi noapte ti-am pretins iubire nesfarsita
Credinta fara tarmuri si suflet ocrotit
Un vals de necuvinte pe note rugatoare
Jucat mereu in simturi si-n gesturi de alint.

Ti-am picurat oceanul intregii mele zestre,
Regrete si greseli si patimi chinuite
Sa-l seci cu gingasie si-apoi sa ma treci peste
Facandu-mi din tristeti lagune parasite.

Si te-am rugat sa-mi spui ca eu iti sunt Aceea
C-un dor nebun de tine, cu lacrimi ca nu esti
M-a macinat perpetuu năvalnică ideea
Sa-mi juri ca dintre toate, pe mine ma iubesti.

Azi noapte am cersit un semn nevinovat
Ca de ti-s in balanta, decizia nu-i grea
Dar tu dormeai iubite si nu m-ai aparat
De oameni si de ganduri, de inimă a mea.

joi, 23 februarie 2012

Nadejde


Doar trebuie sa cred ca dincolo de valuri,
Cand soarele le-nnoata si branhii isi gaseste
E pururea magia ce nu cunoaste maluri
Si supranaturalul ce nu ne paraseste.

Ma-nteapa revarsarea tonțiilor umane
Si ma complic cu lupta de-a-mi da un nobil sens
Dar cad in nevrozisme, m-asfixiaza toane
Cersindu-mi un miracol si-un alt subinteles.

De ce nu-s doar o floare, durerea pamanteasca
S-o pot goni de-acasa cu-al vantului decret?
Sa-mi scot boboc in soare, iar el sa ma-ncalzeasca,
Sa mor la prima iarna, sa n-am niciun regret…

De ce nu-s animalul privat de ratiune
Vulcanul de-aspiratii sa mi-l indes sub blana?
As sta in cusca sortii, dormind o rugaciune
Si-as multumi din coada faramelor de hrana.

De ce mi-a dat El Domnul toiagul misiunii
De-a asista-ntru totul declinul rasei mele
Sa simt rusinea ierbii sub care zac strabunii
Cand aurul din suflet se schimba-n tinichele…

Dar trebuie sa cred ca dincolo de ceruri
E-o scumpa luminare ce ne bronzeaza viata
Doar trebuie sa cred in mii si mii de feluri
Sa pot sa-ndur taisul trezirii dimineata.

De ce, Eu- tristul mar, ciudate infratiri
Ma pun ca sa simt vina omizilor din pom ?
De ce-mi asum chiar drama intregii omeniri?
De ce sunt iata, om?

marți, 24 ianuarie 2012

Patinoar


Iarna e un minunat dans de amatori pe patine. Aluneci, cazi, te scuturi si te sprijini unul de altul. Si cand ti-e frica te mangai pe frunte. Cand te doare i te lipesti de un obraz. Si cand ingheti te tii asa…strans, pana ce coastele trosnesc si inimile fizic parca se ating macar cu umbra. Cand viscoleste, intinzi bratele ca pe aripi de fluture si-i canti pana aproape ramai fara de aer. Si-apoi ragusit, ii soptesti totul tau, fara niciun secret, fara nicio rezerva. Cand degetele-ti amortesc, imparti o manusa ori un buzunar si esti fericit. Si cand te-nvinetesti te saruti.Si cand rosesti de-atata sarutat, te iubesti.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Hazard


De fluturi mi-era dor ca de-o lumină
Ce orbul o implora ca sa-i vină.
Puteam sa jur ca mi-e finala acea stare
De nici a nu zambi, de nici ma doare.

Dar tu, soptindu-mi degete in umbra
Mi-ai despicat singuratatea sumbra
M-ai inodat de ale tale zece
Cum nu exista om a intelege.

Si parul meu curgandu-ti peste buze
Degeaba se sileste sa m-acuze
Ca m-as grabi in oase-ti sa ma scriu
Si-n inima sa-ti bat de timpuriu.

Chiar nu pot sa stopez a te sti foarte
Cum nu-i nici amanare pentru moarte,
Cum soarta unui om se cam reduce
Prin nastere si viata la o cruce.

Cunoaste-ma-n frumos cat si-n osândă
Si lasa-ti tampla suflet ca sa-mi vândă
Si chiar de trupu'-ngaduie-a ne strange
Decat pana la vasele de sange

Tu fie-mi nu doar val ci marea lungă
Iar eu sa fiu corăbii sa ti-ajungă
Caci poti sa fii iubire maturată
Insa matur iubirii niciodata.