Zidul plangerii

Nu-s putine aceste zile cand ma gandesc la tine ca la nimeni altul. Gandul ce te contine in exces ma umple, imi acapareaza binecuvantarea luminii si ma leaga fedeles la umbra unor amintiri coplesitoare pe care le repudiez ora de ora,insa fara niciun fel de biruinta.Mi-e cald de tine chiar daca tu nu omiti nicio ocazie de a-mi recita racori si indiferente care ma frang.Ma intreb daca imi studiezi cu incantare mimica si reactiile cand rareori ne regasim pe drum ori respiram aerul aceleiasi incaperi, fie alegi sa iti abati privirea de la mine din aceeasi teama cu care eu ma chinui sa-mi fi inexistent.Esecul negandirilor spre noi ma tulbura fundamental.Mi-e sete de tine desi tacerile imi demonstreaza ca te-am baut destul.Oare ce-i de preferat? Exaltare de moment grevata cu calamitati ulterioare sau dorurile lungi si istovitoare succedate de un viitor remarcabil in campul oricarui ochi care-l poate aprecia obiectiv si fara invidie?

Nostalgia aceasta retorica trezeste-n mine o autojudecare cu pareri de rau. Ma fac vinovata de-a nu te fi injunghiat moral si definitiv cand mi s-a ivit ocazia. Imi adjudec culpa de-a fi asteptat ca timpul sa-mi preia atributiile in infaptuirea necesarei crime. Ma acuz de a-mi fi exagerat integrarea sociala doar pentru dorinta de a ma sti la fel ca ceilalti, din ravna unor normalitati simple si nedureroase pe care vad bine ca Dumnezeu considera ca nu le-as merita.Cine sunt eu sa ma opun nativului destin?Sunt om si asta ma face mai competenta decat un fluture dar mai neputincioasa decat un inger. Aripile mele sunt conditionate de prezenta ori lipsa ta. Ele infloresc si se ofilesc concomitent cu distanta ce se destinde intre noi. Si nimeni altul nu le vede sau cunoaste pentru ca esti singurul cu care le pot imparti dar incapabil sa aderi la santurile si fisurile firii mele.Nu-mi ingadui suficiente libertati inofensive.Ma limitezi. Ma constrangi jurandu-ti ca altfel te-as nesocoti. Dar daca te-ai supune cinci minute captuselii trupului meu, sa-mi descosi flanela sufleteasca si sa-mi numeri iubirile, te-ai surprinde calculand acelasi ins in mii de fire.Si te-ai linisti. Ai simti cum hematiile mele nu transporta oxigen, ci raspandesc in intregu-mi organism mireasma buzelor tale.Mi-ai privi fiecare rana ne mai sangeranda si n-ai aloca meritul trombocitelor ci ideii ca intr-o zi ne vom mangaia mana-n mana constienti ca suntem proportionati in ecuatia universului ca jumatati de masura. Ca unde am eu bucati lipsa ai tu parti in plus. Ai vedea ca formula mea leucocitara bareaza fiecare atac cu numele tau scris cu majuscule. Si nu te-ai mai indoi de mine niciodata.

N-am fost si nici nu sunt adepta singuratatii.Ma descriu ca o persoana cu nenumarate nevoi de afectiune si devotament mutual. Senzatia aceasta de parasire imi pare ca ataseaza un vector-slabiciune asupra felului meu de-a fi. Parca as merge pe picioarele cuiva in exil, silit sa traverseze nisipuri noi fara dreptul de-a lasa urme demne de precizat. In miezul meu insa, desi fizic incerc sa ma inconjor cu companii agreabile, sunt ca un lup care urla la luna cand cerul e patronat de insusi radiosul soare. Sunt un asincronism. Sunt o stranie stea cazatoare. In vreme ce comunitatea mea se zbate din rasputeri sa razbeasca, eu, recuperandu-ma partial dupa un impact tragic cu solul, schiopatand ma scutur de praf si-mi ling ranile spre a ma tari pe bolta care m-a zvarlit cu elan si-odata ajungand inapoi, caut acelasi loc nefast ca sa cad din nou. De parca dorinta mea s-ar implini daca perseverez. De parca tot privindu-ma noaptea cum ma prabusesc imi voi pune alt vis. De parc-ar fi vreo sansa la mai bine. Drumul acesta ritualic ce dateaza din prima clipa in care am fost constienta de mine si pana astazi, cand deja se cheama automutilare,bate la tobe ritmul vietii mele.Oricum ar fi, e simtamantul in care ma regasesc. E ceea ce ma defineste.Tu, iubirea mea si tortura ce mi-o aduci cu tine chiar daca palpabil mi-esti departe si strain.Tu esti binele si raul deopotriva, ambele inglobate sub aceeasi mantie epidermica indelung imbratisata. Tu esti alianta mea cu viata si clauza tacita a contractului. Tu esti in fiecare plasmuire a mintii mele si motivul acestei perpetue imaginari. Esti destinatia corabiei de care mi-e frica. Si mie mi-e frica mereu. Mi-e frica pana si sa trec strada. Mi-e frica pentru aceia putini ce s-ar sterge sub ochi fiindca n-am trecut-o bine. Mi-e frica ca nu voi mai stii a iubi. Mi-e frica pentru acela ce ma va iubi fara mine. Mi-e frica de suferinta. Si totusi te primesc mereu ca pe-o mantuire. Mi-e frica! Si nu pentru ca as fi lasa ori naiva. Cunosc prea bine premisele iar cruda consecinta a acestor apropieri marturisitoare mi-e ca o sora. Si te-as ruga sa incui cu lacat intr-un cufar aceste intentii de interactiune daca as fi sigura ca nu ma voi izbi de peretii lazii pana la agonie si epuizare intru regasirea ta. Sa fie oare aceasta varsta fragila unica sursa a incertitudinii mele vatamatoare? Se va inclina oare balanta spre un anume orizont spre a-si duce un trai statornic si onest? Te voi fi uitat cand calendarul isi va rataci obarsia impulsivitatii? Aceasta impresie iluzorie cum ca tu nu ma dezbraci ci recroiesti pielea Evei din matasea propriilor tale nevoi de mine se va risipi asemeni multor povesti de amor rememorate in soapta la capataiul batranetilor?
Ma doare sa cred ca vindecarea va poposi ,desi imi va innoi profund spiritul caci ea va insemna totodata si renuntarea la speranta ca tu te-ai schimbat in absenta mea si-acum te mulezi perfect pe aspiratiile mele de-a ne coace si ingalbeni armonios impreuna. Ma doare totusi si sa cred ca pacea nu va aparea si voi fi plans ani intregi pentru un ochi ce nu ma vede catusi de putin egala.Ma doare! Si-acum te-ntreb: cum e mai bine? Spre care munte sa m-angajez a lupta si-n numele cui?

Mi-e frica.Ma doare. Si nu-s putine aceste zile cand ma gandesc la tine ca la nimeni altul.

Pantomima

Ochi lucind de grija-n
Gene rasfirate,
Concurand cu astrii
In aceasta noapte.

Palme nascatoare
De un ritm ascuns.
Pentr-o-ntreaga viata
Clipa e de-ajuns.

Mana stransa-n mana
Degete iubite
Si-a ramas cuvantul
Fara de cuvinte.

Buza peste umar,
Umar gol, vivace
Si mi-as da suflarea
In aceasta pace.

Trup pe trup fierbinte,
Lacrimi de cristal,
Spirite volante
Isi declar’ egal.

Vis de vesnicie,
Sens de necuprins
Mangaind legenda
Parului desprins.

Scufundari in piele,
Pe-un ocean comod.
Fara meditatii,
Ma dedic cu tot.

Inocente dense
Curg din orice por
Samantand fantasme
Si minuni color.

Apogeu de viata
Moarte in carenta
Mai putina coaja,
Mai multa esenta.

Valvataie plina,
Tinerete-n spic,
De as fi suprema,
N-as schimba nimic.

Si-adormim cusuti
Intr-un fel de mit
Si-a ramas ceaslovul
Fara ticait.

Suferire si taceri

Ma ia in deraderi pustiul acest.
Iubirea ma-mparte si-mi lasa ca rest
Tristetea sa-mi cante cum stie mai bine
De neguri, de fumuri, de umbre, de mine.

Si luna imi scarmana sufletul gri
Si-o las sa ma umble de parca n-as fi.
E mult prea tacere sa pot sa exist
E mult prea durere si lipsa de Christ.

O plaga invie in rosu si-i jur
C-o uit, c-o astup cu cerul azur
Dar orice lumina i-as pune in miez
Gaseste un colt si iar sangerez.

Imi creste sub lacrimi un altfel de jind
Ce-ncearca sa mearga cu pasii plutind
Si ghimpi de argint se nasc printre gene
Sa-mi sperie zborul cu vechile pene.

De ce ma intorc la cuibul de roua
Cand timpul ma vrea pe-o pagina noua?
De ce mi-e visarea o frica fertila
Cand numai prezentul il vreau in idila?

Ravnesc libertatea holbandu-ma-n noapte
Si parca astept o boare de soapte
Ca-ncet fredonandu-mi sa merg inainte
Sa-mi scriu vindecarea cu litere sfinte.

Dar negrul e mut ca lotul de stele
Ce mangaie aspru rabdarile mele
Ma misc fara tinta, alerg in nestire
Si caut bolnava vreun semn de oprire.

Nimic nu-i mai trist ca ziua in care
Privesti catre lume, privesti pe oricare
Nutrind fericirea cum stie mai bine
Si grav te apuca o mila de tine.

Dar chiar de destinul imi e carcotas
Nu-i inima mea sorginte de las
Ci sufletul meu e-un altfel de tel
Ce sufera mult, iubeste la fel.

Crezul

Imi placea sa cred in epave
Care sub lumina candida a lunii
Devin corabii zburatoare.

Imi placea sa cred ca marea e albastra
Pentru ca asa vrea ea,
Nu pentru ca cerul o constrange.

Imi placea sa cred ca oamenii
Sunt pasari cu pene vopsite
In folosul aceleiasi aripi.

Imi placea sa cred ca duminica noaptea
Ingerii puneau piedica demonilor
Sa-mi scape pacatele.

Imi placea sa cred ca dincolo de soare
E nimicul
Ce ard sa ma-nghita cu totul.

Dar cel mai mult imi placea sa cred
Ca desi pe buze erai absent
Ma iubeai fara cuvinte.

Toti- cu mic, cu mare.

E-asa soare si torid
Si lumina ma resimt
Parca dup-un veac de moarte.
Ma rasfrang pe trotuare
Ca un virus prin spitale
Cautand ca sa ma poarte
Orisicare.

Si nu-mi pasa de nimic,
Imi scriu numele pe plic
Cu un vers spre lumea noua.
Inc-o strada si-am ajuns
Inc-un pas si m-am ascuns
Voua.

Dar odata ce-am zburat
Imnul ghetii l-am uitat
Intr-o bucurie.
Si odata ce-am ajuns
Voi veti fi mai mult ascunsi
Mie.

Leganandu-ma pe soare
Parc-as fi nemuritoare,
Parca restul n-ar fi viu
Dar sub talpa mea grozava
Muritori cu vocea grava
Ma-ncoltesc fara sa stiu.

Intru-n nori rostind povestea
Ca sa mi se duca vestea
De stapan netarmuit.
Ma alint prin balansoare
Ba pe nori ba peste soare
Si adorm.

Si visez, visez alene
Parca dupa multa vreme
De cand dorm asa.
Si vin ingerii sa-mi zica
Ca-nainte sa fiu mare
Am fost mica.

Dar in somnul meu regesc
Subalternii imi cladesc
Daramarea cea feroce.
Rasuflarea lor febrila
Imi trimite fara mila
Nori sa ma sufoce.

Si-i furtuna ca niciunde,
Vantul urla, ma patrunde,
Vin corabii sa ma-noate.
Pescarusii cuib isi fac
Peste ochiul meu sarac
De ce vrea si de ce poate.

Cad, adulmec stratosfera
Prea alergica la Terra,
Ca si cum am fi straine.
Stiu acum fara vreo teama
Ca planeta mai cu seama
Face alergii la mine.


Ma trezesc mult mai cumplita
Ca o rana istovita
De hemoragie.
Si privesc catre abisul
Care m-a trantit cu visul
Ce n-o sa mai fie.

Si tot cerul e un “parca”
Si-mi trimite cu o barca
Heruvimi sa-mi zica
C-am fost mare si albastra
Pana sa fiu mica.

Si acum ca stiu si cerul
Frigul si pamantul
Stau mereu langa pervaz
Si ma-ncearca gandul
Ca-i esenta tuturora
Dinspre miez la soare
Sa traiesti mereu mai mic
Si sa mori mai mare.

O data-n viata

E unul din acele momente in care privesti in oglinda si te vezi proaspat,roditor si fantastic apoi intorci oglinda invers si te simti batran, labil si real. E clipa in care nu doresti ceva anume ori pe cineva si lasi destinul sa siroiasca prin tine la-ntamplare. E unul dintre acele adevaruri pe care nu esti curios sa le afli si care te sperie doar banuite dintr-o minciuna. Cand in afara de nimicurile tale nu-ti mai trebuie nimic. Lunga sarada parfumata a unui ideal marunt. Linii curbe, linii drepte, linii frante si final. Infidele juraminte cu jurati in zori pierduti. Saltatorii cutezante si durere pas cu pas. Un drum hipnotizant spre varf si-un dor, un dor nebun la vale. Resetarea simturilor si reetajarea prioritatilor. Visuri cu intaietate , visuri de verdeata, visuri spre dincolo de moarte si inainte de viata.
Acum nu e vorba de tine ca om, ca fiinta sociala si morala ci de de tine in adancul fapturii tale. Acum, mai mult ca niciodata simti liberarea din inchisoarea orbilor si-a ta. Vizualizezi centrul existentei care nicidecum nu-i deasupra gatlejului asa cum ti-a lasat impresia ci in haturile abstracte ale pieptului stang. Uiti tot ce-ai invatat de la pamanturi si te lasi in paza providentei ceresti. Navighezi distante tabu in timpuri milenare, manat de inaripata idee de viteza. Asociezi biruinta cu esecul de parc-ar fi siamezi. Ce-ti parea pana atunci c-ai facut grozav te lasa tacut, impasibil, iar greselile te gadila-n obraji. Iti pare ca esti un film alb-negru clasic si-ti esti nemaipomenit de drag. Iti vine sa plangi ca ai doar doua maini si nu poti masura concret extraordinara-ti pasiune pentru viata. Oamenii se tarasc coplesiti de epoci caniculare iar tu, intins pe covor alergi prin ploaie.
E momentul in care, dintr-o batranete sufleteasca si-o tinerete fizica viguroasa inveti sa-ti comprimi indiferenta si sa-ti latesti empatiile. Clipa in care poti fi oricine folosindu-te de orice. Vremea cand dintr-o dezamagire ajungi sa nasti cel mai maret vis. Timpul in care iti dozezi perspectivele si-ti vaccinezi viitorul cu optimism.
Aici e universul imbatranirii instantanee din supliciul prea multor simtiri. Cei mai tristi dar si cei mai norocosi dintre noi pot fi aici. Pentru ca ei sunt, nu doar prin vorbe ci printr-un paroxism sentimental. Pentru ca au nevoie din 3 in 3 secunde sa aspire 2000 de ml de aer si doar 500 pentru trup. Acum ca esti si tu aici, permite-mi sa-ti dau un sfat pe care l-am invatat si reinvatat ani in sir . “ Imparte lumea la cei pe care ii cunosti deja si-atunci vei realiza ca nu trebuie sa astepti lucruri marete de la oameni, caci cifra maximala o obti doar atunci cand imparti universul la tine".
Bun-venit pe planeta in care omul e o strasnica durere fericita.Bun-venit in locul in care dupa punct se pune virgula. Bun-venit in lumea mea!