Nu e chip mai frumos ca al celui iubit,
Cel pe buzele cui n-ai trecut de-amintit…
Când în ochii lui blânzi, potopiţi de candoare,
Vezi cum lumea se
stinge şi se cască alt soare.
Părul lui mofturos
şi cu ciucuri răzleţi,
Tenul său
presărat cu pistrui pe pomeţi ,
Nara lui ce
oftează uneori chiar şi zile
Din nedreptele
mele supărări inutile.
Are clipe în care-i
mărunt şi firav
Dar şi altele
când îl văd sobru şi brav.
Uneori e un puşti
tăvălit în noroi.
Alteori parc-ar
fi veteran de război.
Deşi buzele lui mai
omit ca să-mi spună
Cum că inima sa
mă pompează, nebună
Şi aşa, în
tăcere, fără nicio rostire
Nu e altul mai
bun, mai docent în iubire.
El aşteaptă o zi să petrecem
Parisul.
Bani n-avem...doar
speranţe,ambiţii şi visul.
Dar cât timp
întreg globul se ţine ascuns
Ne putem hoinări prin
suflet de-ajuns...
Oh, nu-i chip mai
frumos ca al celui iubit!
Nici când stă
îmbufnat, nici când ţipă smintit...
El mă poartă-n
furtuni, mă tremură-n şoapte,
Mă îmbracă cu
zori şi mi-i sfâşie-n noapte.
El miroase a taină,
a flăcări şi zmeie.
Ne-am crescut
împreuna- bărbat şi femeie-.
El e harta, comoara, tragedia , bufonul ,
Sper să-mi poată
sculpta peste ani şi bastonul.
El mi-e marginea
lumii ce iată, dispare!
Şi-n ochii lui
blânzi se cască alt soare...
Îl sărut peste
gene, în palme şi-n frunte
Şi mă bucur în
lacrimi şi-n gesturi mărunte.
Fie el decupat
din reviste celebre
Sau abia descifrat
din cruzimi şi tenebre.
Fie el orişicât
de bizar şi cumplit...
Nu e chip mai
frumos ca al celui iubit!