Ma simt primejdios de singura de prea multa vreme. Poate din totdeauna? Poate.
Imi pare ca lumea aceasta rotativ de banala nu mi se potriveste catusi de putin. Acasa nu mai e acasa, oglinda poate m-arata aceeasi insa sufletul ma cere intr-un altfel de chip. Drumurile s-au schimbat sau poate pasii mei se vor a fi ghidati spre alte orizonturi, unde nimic nu-mi aminteste de nimeni si nimeni nu aduce a nimic. Nici macar iubirea nu mai seaman-a iubire. Se manuieste la temperaturi mai joase, rigida pe alocuri, oarecum rezervata si tematoare. Reveriile-s rare, sperantele sarace iar dorul…ei bine, confuz. Petalele de trandafiri rosii s-au ofilit sub acoperamantul melancolic al memoriei, cortina naivitatii s-a pravalit peste lumanarile parfumate si s-a facut cenusa. Nevinovatele scrisori de amor au zacut in ploaie atat de mult ca literele crestate pe mangaiatele pagini mi se infatiseaza acum ca niste juraminte prostesti.
Am devenit prea critica, teribil de sofisticata iar standardele mele au urcat intr-atat incat devine dificil sa impart acelasi corp cu mine insumi. Sunt oare perfectionista? Deloc.Doar mi-am impins personalitatea si asteptarile la un alt nivel. Doar ca putinul necesar fericirii mele e putin gigantic.Doar atat. E oare asa o catastrofa sa vrei tot cand stii ca dai tot? Reciprocitatea e atat de absurda? Da, e drept ca firea mi s-a conturat prea apasat. In chilia spiritului meu intra oameni din ce in ce mai putini. Imi place sa ma numesc cu indulgenta, un pic cam prea selectiva. Uneori, in inconstienta trebuinciosului meu somn,ii citesc pe aceia ce pot fi masurati prin degetele unei singure maini si, indoindu-ma de sinceritate intentiilor lor, ma simt catapultandu-i in afara. Nici toleranta nu e intocmai punctul meu forte. Apelez adesea la indiferenta iar cand aceasta nu pare sa dea roade, reinventez.Si am obosit atat de tare sa reinventez fundamental lumea…
Cand cineva imi tradeaza ochii fie si numai cu ochii, devine dureros sa-l mai privesc. Si nu e un defect de acomodare al cristalinului. Nu, nicidecum. E doar inima mea ce-a fost bolnav de oarba inca de cand s-a contractat intaia oara, iar acum, ca un Hristos atotputernic, prudenta i-a dat sa vada.
Sunt instabila. Escaladez incontrolabil zambete si lacrimi si cateodata ma catar pe ele simultan. Autosugestia a devenit unica modalitate de a ma mentine statornica. Mi-e teama ca nici ea nu va mai functiona mult timp. Imi tot fac reprosuri taioase pentru evenimente ce nu-mi sta in putere sa le schimb. Ma analizez cu severitate si ma declar impardonabila. Schimbarea nu-mi schimba nicidecum atitudinea.
Si ma frang, ah, ma frang in fiecare noapte caci in lumenul meu sta zavorata aceeasi faptura fragila si grozav de sensibila careia, in fuga mea nebuneasca prin ploaie, trebuie ca i-am pierdut cheile. Eu m-am scris increzatoare si iata cum m-a rastalmacit destinul! Si sufar, sufar enorm c-am ramas aceeasi adepta a bailor fierbinti si inspumate, a dansului cu sufletul expus si-al adormirii imbratisate, la fel de goi cum am fost livrati pe lume dar nimeni, din nu stiu ce motive misterios de stupide, nimeni nu porneste robinetul iar cascadele impartasirii raman necunoscute, difuzoarele devotiunii zac decuplate si nuditatea singurului adevar care schimba totul se lasa neadmirata.Ori poate ele doar nu curg pentru mine, nu rezoneaza mie, poate spectrul principiilor mele a devenit prea sumbru, prea ingust.
Oare mai poate vreun uman sa iubeasca atat de “cu totul” si intens cum eu inca ma simt capabila a o face? Sa fie oare iubirea doar o iluzie fantezista de-a mea? Pretextul unui roman siropos? O conspiratie ce s-a pastrat din stramosi pentru ca omul sa para net superior celorlalte animale? Ideea ce si-o insufla si repeta concubinii cand sunt prea satui unul de celalalt? Ce dracu’ e iubirea?! Sincer? Habar n-am. Daca inainte ii asociam raspicat si cu fervoare ideea de scop, de coerenta si sens al vietii, acum imi infirm judecata. Poate ca vorbeste numai depresia. Poate doar ma razbun ca ma strange propria piele. Poate-mi doresc inestimabil sa zbor si natura nu ma lasa. Poate. Asa am ajuns. Cand toata lumea poate, eu sa nu mai pot.
Cineva m-a ucis. Am ucis si eu pe cineva. El a iesit tacticos din acel ritual morbid, insa eu am continuat sa tot mor de-atunci si inca. M-am automutilat. M-am imbracat cu oricare. Credeam ca asa ma apar, credeam ca sub pături straine prima mea rana se va cicatriza usor, ca nimeni n-o sa-mi afle vreodata ruinele schilodite . Si am fost proasta. Credeam ca buza peste vid se face carne. Credeam ca imi compun si eu o inima de om la loc, intreaga. M-am autopedepsit.Si cand mi-am dat seama cat rau mi-am pricinuit era tarziu. Eram prea defecta. Si sunt. M-am blocat vrand prea tare sa ma vindec. Cutezand sa invoc un basm. Ambitionandu-ma sa-l descopar, sa-l traiesc la maximum. Nerenuntand. Asa am ajuns aici.Asa am ajuns asa. Vulnerabila, nesigura si nefericita. Indiferent cati imi mangaie domol in palma. Oricati mi-ar canta la frunte, la obrazul stang, la umarul drept ori si-ar acorda genele cu chipul meu. Sunt singura. Primejdios de singura.Si te caut.
Doare. Ah, dac-ai stii tu ce transparenti si prafosi sunt zorii, ce searbad e scapatatul soarelui fara tine, ce crude insomnii ma tarasc in noapte… De-ai stii ce obosita adorm si, trezindu-ma brusc, ma inec cu propria-mi suflare gustand veninul nenorocului de-a nu te fi gasit inca.Si te caut iar. Atat. Pe tine.Sa reinventezi cu mine lumea asta rotativ de banala ce nu ni se potriveste.Sa ma faci bine cum numai tu poti avea leac. Sa vii sa ma ierti de mine insumi.Doar Tu, acela ce esti absolut al meu si n-ai aflat inca.
Ma uit in oglinda si ma vad asemenea mie. Dar de-as lua-o de la capat, cu siguranta n-as mai fi Eu. Si vreau sa-ncep din nou.Am nevoie, of,atata nevoie...! Si te caut necontenit. Si vreau sa ma nasc din nou. Cu tine. Atat.
Draga domnule ciudat, unde esti?
