joi, 10 martie 2016

Invitatie



Te strig din sfărâmarea de taină a făpturii
Să măsurăm tăcerea prin oboseala gurii,
Să vindecăm cu ochii morbida întâmplare
Ce-a recompus planeta din gratii și zăvoare.

Aceasta-i ziua-n care răcnim în colivie
Să ne-mbuibăm din soare cu toată forța vie.
Să rătăcim prin munți, să înviem în ape
Brodate de un cord ascuns discret sub pleoape.

Ne încruntăm spre era care ne sabotează.
Vrem să stârpim prostia ce ne asimilează ,
Să nimicim aceste dihănii și lichele
Ce ne-au făcut roboți îmbrobodiți în piele !

Azi vom ieși în stradă, ne vom ivi în vers.
Nu vom pretinde zbor, doar pace întru mers.
Ne vom căra cu grijă colosul de nevoi
Și ne-om înșuruba de alții ca și noi

Asemenea-n lozinci și bârfe defăimați,
Siliți să își mimeze scenariul de ratați.
Ne vom alinia cu dânșii nenorocul
Și poate vom afla cum să distrugem jocul.

De n-om putea cumva să fabricăm din gene
Un leac pentru jenante cutumele mondene ,
Te-ndemn, iubitul meu, c-un dor nebun de ducă,
Să emigrăm pe lună când oamenii se culcă.




joi, 15 octombrie 2015

Orfanii mei



Eu una am făcut copii cu tine,
Acela ce visai să-i faci cu alta...
Și pruncii noștri urlă disperați
Căci să se nască n-o să-i lase soarta.

Mă zgârie pe suflet, of, iubite,
Acum când chiar credeam că i-am uitat.
Cu plânsetele lor ce nu se-ncheie
Mă cheamă să-i adorm în legănat.

Cât sunt ei de frumoși nici n-ai să știi.
Desișurile vremii vor ascunde
Acești mici ochi fragili și fară vină
Ce vor să se deschidă și n-au unde.

În pântecele inimii-i voi crește
Și vor ofta adânc, orfani de tată.
Le voi citi povești din viața lor
Ce n-o să se petreacă niciodată.

Cu lacrimile mele îi voi unge
Ca să îi creștinez cum se cuvine.
Iar ei, frustrați de foame or să-nghită
Orice-amintire ce te mai conține.

Nu-i nasc în niciun chip, iubitul meu.
Mi-e groază să nu-ți semene în fire.
Pe lume e prea mult si că există
Un singur om ce-nșeală în iubire.




Dăruirea




Mai ții minte, dragul meu ?
La-nceput, când te pierdea
Timpul , hoinărind pe buza-mi
Ce-ti șoptea mereu așa:

"Dă-te mie ca-ntr-o joacă
Dintr-al fluturilor zbor !
Să te mângâi în culoare,
Să devii… nemuritor
Cum aceștia nu putură
Prin a lor anatomie
Să se lase-n dezmierdare
Și la loc să se învie.

Dă-te mie ca-ntr-un licăr
Dintr-a flăcării strânsoare !
Să te-aprind doar cu o șoaptă
Și să-mi fii pe veci dogoare,
Precum focul nu prea știe-
Phoenix-ul nu l-a-nvățat
Să răsară din cenușă
Mai măreț și mai înalt.

Dă-te mie ca-ntr-un vis
Dintr-a nopții încântare !
Să-mi săruți în somnuri fruntea
Și s-o seci de-ngrijorare.
Dac-un vis îți face-o lume
Și ți-o ia de dimineață
Lumea nostră vreau s-ajungă
Cel puțin o-ntreagă viață."

Te-ai dat mie ca-ntr-o joacă
Fluturească, de copil ,
Ca-ntr-un licăr de lumină
Ce se-mprăștie tiptil.
Te-ai dat mie...Mă temeam
Că vei fi de împrumut.
Că o să ne strângem scrumul
Atunci când vom fi crescut.

Te-ai dat mie ca-ntr-un vis
Ce învinge răzvisat
Și-mi curg lacrimi de iubire
C-ai rămas aievea dat.




luni, 1 septembrie 2014

Portret




Nu e chip mai frumos ca al celui iubit,
Cel pe buzele cui n-ai trecut de-amintit…
Când în ochii lui blânzi, potopiţi de candoare,
Vezi cum lumea se stinge şi se cască alt soare.

Părul lui mofturos şi cu ciucuri răzleţi,
Tenul său presărat cu pistrui pe pomeţi ,
Nara lui ce oftează uneori chiar şi zile
Din nedreptele mele supărări inutile.

Are clipe în care-i mărunt şi firav
Dar şi altele când îl văd sobru şi brav.
Uneori e un puşti tăvălit în noroi.
Alteori parc-ar fi veteran de război.

Deşi buzele lui mai omit ca să-mi spună
Cum că inima sa mă pompează, nebună
Şi aşa, în tăcere, fără nicio rostire
Nu e altul mai bun, mai docent în iubire.

El aşteaptă o zi să petrecem Parisul.
Bani n-avem...doar speranţe,ambiţii şi visul.
Dar cât timp întreg globul se ţine ascuns
Ne putem hoinări prin suflet de-ajuns...

Oh, nu-i chip mai frumos ca al celui iubit!
Nici când stă îmbufnat, nici când ţipă smintit...
El mă poartă-n furtuni, mă tremură-n şoapte,
Mă îmbracă cu zori şi mi-i sfâşie-n noapte.

El miroase a taină, a flăcări şi zmeie.
Ne-am crescut împreuna- bărbat şi femeie-.
El e harta, comoara, tragedia , bufonul ,
Sper să-mi poată sculpta peste ani şi bastonul.

El mi-e marginea lumii ce iată, dispare!
Şi-n ochii lui blânzi se cască alt soare...
Îl sărut peste gene, în palme şi-n frunte
Şi mă bucur în lacrimi şi-n gesturi mărunte.

Fie el decupat din reviste celebre
Sau abia descifrat din cruzimi şi tenebre.
Fie el orişicât de bizar şi cumplit...
Nu e chip mai frumos ca al celui iubit!




miercuri, 23 aprilie 2014

Cobaii universului



1.Oh, mamă Românie, primeşte a mea rugă
În ochii tăi de flori ce veşnic nu pălesc
Chiar dacă uragane sămânţa le-o alungă,
Deşi atâta iarnă în taină ispăşesc.

2. Mai scarmănă-ţi ogorul de lupte schilodit
Şi-nsămânţează râvna răpuşilor eroi...
C-am aşteptat minunea şi nu s-a făptuit
Ca însuşi cimitirul să-i nască înapoi.

3.E secetă ,oh, mamă , de oameni altruişti,
De suflete ce-şi ţin cu sârg făgaduinţa.
Noi adormim sleiţi şi ne trezim mai trişti
Să ne-ndesăm pe stradă-n călcâie neputinţa.

4.Străinii ne hulesc, ne ponegresc cultura.
„Popor cu mâna-ntinsă” – aievea ne blesteamă,
Iar noi, în loc cu genii să le închidem gura
Le dăruim din tine pe Roşia Montană.

5.Copiii tăi, oh, mamă, nu mai ştiu de şotron.
N-au coatele julite căzând cu bicicleta.
Tastează SMS-uri c-un zâmbet monoton,
Nu măzgalesc asfaltul cum făceam noi, cu creta.

6.Ei nu-şi pornesc iubirea când nu-i vreun interes.
Îşi mutilează pielea când se rănesc intern.
Nu ştiu să-şi spună gândul căci cărţi nu mai citesc.
Când nu mai merg la şcoala, dau vina pe guvern.

7.Bătrânii tăi, oh, mamă, se-ncruntă la schimbare
Şi suferă cu lacrimi c-odraslele-s şomere.
Ei cred că Ceauşescu nutreşte răzbunare
Căci noi din 89 trăim pentru plăcere.

8.Ne zic c-au fost săraci şi că n-au fost sătui,
Da-n casa de chirpici, când se sfârşea fitilul
Işi agăţau durerea, afară, într-un cui
Şi nu uitau nicicum să-şi mângâie copilul.

9.Noi ne-am îmbolnăvit de lene şi stagnare,
De jurăminte care dispar după cortină,
De ştiri cu accidente şi acte criminale
Şi parcă bunătatea la soare nu se-nchină.

10.De ce-aclamăm prostia, tupeul, furtişagul
Şi batjocorim rodul puţinelor talente?
Indiferenţa noastră va unelti baltagul
Ce-o să ne facă,poate, pierduţi eminamente.

11.Noi ne-am robotizat structura săptămânii.
Trăim adânc sclavia-n bătăile de ceas.
Ne neglijăm copiii, ne lepădăm bătrânii,
Ne-abandonam şi visul la primul mic impas.

12. De ce pe tine, mamă, te acuzăm de toate
Şi te privim cu silă, fugind în pribegie
Când chiar Carpaţii tăi ne urlă că se poate
Să fim din nou mândria strămoşilor din glie?

13. Căci mai avem resurse de oameni iscusiţi
Ce-aşteaptă ca ideea să scape de prin saci.
Avem un Dumnezeu înconjurat de Sfinţi,
Tradiţii şi istorii rămase de la daci.

14.Să dăm uitării totul doar fiindcă presa minte
Că nu am mai avea nicicum remediere?
Dar oare chiar e musai să fii un preşedinte
Ca sa deţii controlul şi-accesul la putere?

15.Ne-ai şoptit chiar tu, mamă, că buturuga mică
Răstoarnă carul mare – să nu uităm cumva
Şi-apoi ne-ai pus, cu grijă , să privim la furnică
Cum cară dumicatul mai mare decât ea.

16.Treziţi-vă, voi, fraţi, căci mama e-ostenită
Şi limba noastră dulce, ridicol s-a scurtat !
Să-i zicem Eminescu, o Gogă şi-o Nichită,
Să nu-i lăsăm drapelul de vânt nefluturat !

17.Căci suntem prea români şi ne-mpăcăm aleanu
Numindu-ne aşa şi-n stele şi-n noroi.
Căci suntem ai lui Ştefan şi ai lui Brâncoveanu
Ce au murit ca Domnul să nu plece din noi.

18.E drept că universul cobai ne-a cam ales
Să vadă, ne lăsăm pământul ca orfan?
O fi amnezic poate. Să-i amintim deci, des,
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman!”








luni, 24 martie 2014

Legământ




Cu tine și atât împart durerea-mi vie
 

Căci dintru judecări, iubirii nu m-abați
 

Ci din greșeli imense-mi traduci cu voioșie
 

Lăstari nevinovați.



Doar tu citeşti în mult prea deasa-mi rezemare

A tâmplei-când pe-un colţ de pernă mă găseşti-

Cum iar, oftând, în tihnă planific cu-mfocare

Masacrul nepăsării omeneşti.



Ești pasul crucial din vasta galaxie

Ce m-ar putea stârpi precum un meteor

Dar orișicâte nimfe se-arată, numai mie

Alegi să îmi dai zbor.



Cu tine nu mi-e jenă să fiu un pic nătângă.

Nici teama că n-aş fi frumoasă în lumină...

Căci între mâna dreaptă şi între mâna stângă

Cenzura se dezbină.



Și-ți mulțumesc de dansul sprâncenelor mirate

Ce face ca obrajii-mi în zâmbet să-ncolţească

Și că-n al Terrei bal de minți nerușinate

Te-ai desfăcut de mască.



Şi cum să mi te-alunge chiar sufletul acesta

Ce fără de intenţii, în piept te-a mai ucis

Când tu n-ai încercat măcar să aflii vesta

Ce m-ar fi interzis?



Hai, întregeşte-mi gâtul cu buze de mărgele

Să simţi tot ce-mi doream până ne-am făptuit

Şi ai să vezi că nu eşti ca-n schiţa minţii mele

Ci visul înmiit.