Sunt ratacita ca o frunza-n vant,
Si tac fara sa-mi pese unde merg,
As fi in stare peste nori sa ma avant,
Doar ca din mine sa te sterg.
Frunzele cad in ratacire,
Se-astern agale pe pamant,
Si lasa-o urma de iubire,
Pe pieptul meu cel sangerand.
Lumina se indoaie ca o creanga,
In suflul meu cel ofilit,
Iar mintea-mi nascoceste-o clipa vaga,
M-am saturat…am obosit…
Si-n suflet port mereu aproape,
O piatra grea ce vrea sa-mi stea la capatai…
Mormantul tau este departe…
Nu te-am uitat…Esti cel dintai!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu