Jertfa

Se pregatea de vreme buna,
Dar tot sperand sa izbaveasca,
Nu avusese-ntreg curajul,
Sa nu mai lupte sa traiasca.

Sunt ceasuri multe de atunci,
Pe cand iubea fara de preget,
Dar ura si mania sortii,
Si-au facut cuib la ea in deget.

Promisiuni ii stau de veghe,
Desi a incetat sa le mai creada,
Si-n mintea ei nu se mai plimba,
Cateii cu covrigi in coada.

Isi aminteste si de el,de cum era,
De luna plina si ursuza,
Care in miezul noptii ii gasea,
In varful ei de buza.

Ce om parea…atat de cald,
Si-acea atingere-ndrazneata,
Ii facea sanul sa roseasca,
Si-apoi sa prinda viata.

Era un papusar grozav,
Si o lega de limba lui,
Cu o supunere domoala,
Si rugaminti batute-n cui.

Si cand pareau mai fericiti,
S-a hotarat sa-i zica,
Ca-n pantecele ei curat,
E-un zbor de turturica.

El plecat fara o vorba,
Lasandu-i numai grija,
Iar ea a plans pana-a ramas,
Tacuta ca o schija.

Au trecut lunile incet,
Cu ticait de ceas.
Suspinele si-ngrijorarea,
O invitau la vals.

A mai zambit si ea o data,
Cand a zarit o pana,
Plutind agale-n cerul ei,
Si invelind o rana.

Nu avea bani,parinti ori rude,
Doar cuibul singuratic,
In care puiul ei sa prinda,
Un zbor primavaratic.

Cu ce avea sa-l creasca nu stia,
Si-a cautat de munca zile-n sir,
Avea sa-i dea numai caldura ei,
Si-n rest,nimic mai abitir.

Nu avea timp ca sa mai lupte,
Stia ca el nu se va-ntoarce,
Si nimeni nu vroia sa-i deie,
Macar un car cu fan si niste ace.

Sa-si vanda casa nu putea,
N-aveau unde sa steie,
Si nimeni nu lua in seama,
Un plod si o femeie.

S-a hotarat plangand amar,
Sa-si vare trupul in pacat.
Iesea pe strada-ademenind
Straini,cu-un zambet mat.

Si-a crescut puiul cu iubire,
I-a oferit si grija si caldura,
Ea l-a iubit enorm,fara rezerve,
Cum nu a mai stiut nicio faptura.

S-a angajat biata femeia in final,
Si zi de zi tot incerca,
Sa lase lacrimile aspre,
In urma...undeva…

Baiatul a crescut,a mers la scoala,
Si intr-o zi unul dintre colegii lui,
L-a intrebat cum e sa ai o mama,
Care se daruieste orisicui…


Venit acasa nu i-a vorbit mamei,
Iar ea vazandu-l rau s-a intristat,
Credea ca sufera-n iubire,
Ca de…de-acum era si el barbat…

Dar tot privindu-l cum se incrunta,
A inceput sa-i puna intrebari,
Si-au rostit multe vorbe acre,
Si-n freamatul de suparari,

I-a zis copilul ei de sange,
“Mi-e sila ca mi-esti mama,
Ma doare-mbratisarea ta,
Cand stiu ca trupul tau e-o vama,

Cati au platit ca sa te aiba?
Esti mandra-acum de tine?
Cand stiu cat imi esti de stricata,
Cum te mai uiti la mine?”

Femeia a ingenuncheat plangand,
Si s-a varat in amintiri senile,
Cu glasul tremurand i-a zis,
“Daca-ai sti tu copile…”

El a plecat nepasator,
Scuipand in pragul mamei…
Si cate chinuri mai rabdase ea,
Sa-l scape din robia foamei.

Se pregatea de vreme buna,
Dar tot sperand sa izbaveasca,
Nu avusese-ntreg curajul,
Sa nu mai lupte sa traiasca.

Dar astazi nu mai vrea sa scape,
Si-si lasa carnea sa se-aseze,lin,
Purtand sperante-ngemanate cu-amintiri,
In poala unui spin…