Albastru

In ochii tai ma simt ca acasa.
La mine era mereu albastru.
Erau nori cu gene intoarse,
Mări cu pleoape moi si buze tandre,
Copaci cu frunze pline de cerneala.
Vantul se lovea de tigla,
Doar ca sa moara si el,
Si sa se faca albastru,
Sa coloreze frunzele,
Sa unduiasca marea,
Sa faca dragoste cu norii,
Si sa ajunga candva,in ochii tai...

La mine cand ningea,fulgii erau intotdeauna prea grei,
Prea grei sa-i poata tina pamantul.
Cand ningea era cutremur.
Fulguia des si ma clatinam cu fiecare stea.
Cand totul inceta aparea un porumbel albastru.
El se aseza peste fruntea mea si ma facea vant,
Ma facea tandra ca buzele marii,
Usoara ca frunzele copacilor,
Si mai moale decat norii.
El ma ducea pana la ochii tai si inapoi.

La mine cand ploua,ploua cu dureri si cu spaime.
Atunci noptile erau negre si ma simteam ca si moarta.
Atunci tu tineai ochii inchisi si nu te gandeai la mine.
Viata era ca o pruna uscata...
Buzele mării erau la fel de uscate ca si viata,
Copacii se rupeau,
Vantul se chircea sub stresini,
Porumbelul plangea sub aripa lui Dumnezeu.
Plangea cu lacrimi de sange.
Soarele uita sa mai vina sau venea dar era prea negru,
Pentru albastrul din mine.

La mine primavara era un martisor prafuit,
Uitat pe un mormant albastru.
Amintirile saniilor si clinchetelor de zurgalai,
Se ofileau pe treptele de marmura ale lui Martie...
Si lunile treceau ca norii.
Copacii infloreau si ma faceau sa cred,
Ca si tie iti infloresc ochii,
In asteptarea mea.
Primavara zambeam gandindu-ma cum rad ochii tai,
In aerul proaspat al diminetii.
Suradeam la unison cu tine,
Dar niciunul dintre noi nu stia.

La mine vara era un vajait ametitor.
Toate culorile se asezau in jurul meu,
Iar eu lesinam cautand albastrul.
Atunci tu priveai alti ochi,
Iubeai alte buze,
Miroseai alti umeri,
Poate mai moi decat ai mei.
Pe atunci nu ma cunosteai ca acum.
Ma intreb cat de albastrii ar fi fost ochii tai,
Daca m-ai fi iubit de-atunci,
Si cati ochi de pisica ar fi lins,
Urmele pasilor tai marunti.

La mine toamna era o frunza albastra.
Ma leganam in vant,
Dar el nu ma rupea niciodata,
Imi refuza fericirea.
As fi putut sa-mi frang carnea,
Sub talpa ta eliberatoare.
Dar nu,el se incapatana sa-mi lase trupul,
Si ma trimitea in alti ochi,
La fel de caprui ca si ai mei,
Ucigandu-mi sufletul.

La mine iarna era rosie.
Tu sarutai zapezile cu degetele altcuiva,
Lasand in urma rauri de sange.
Eu imi spalam sufletul in ele,
Si el se facea oglinda fulgilor de nea.
Porumbelul meu albastru era pierdut in alte lumi,
Si cuibul lui se descotorosise de mine.
Numai eu nu puteam sa-i uit penele...

In ochii tai ma simt ca acasa.
Uneori ma jucam de-a v-ati ascunselea cu albastrul,
Plangeam si tanjeam dupa el,
Dar nu mi-era frica.
Stiam ca e undeva,acolo.
Acum porumbelul meu vine in fiecare anotimp,
Sa-mi sarute sufletul,
Desfrunzit de sange.
Nicio alta nu mai conteaza pentru tine,
Ochii tai infloresc in plamanii mei.
Buzele tale imi miros umerii goi,
Imi imbraca sufletul intr-o camasa de forta,
Ca nu cumva sa ma frang vreodata...
Acum saruti zapezile cu degetele mele,
Si din ele tasnesc rauri de matase,
Iar tu le lasi sa curga peste vechile mele rani.

Nu fi trist,n-aveai de unde sa sti
Si oricum ...
Doar prezentul conteaza,
Si el e atat de albastru...