Infinitul tinde la zero

Mirosul ingalbenit de spital,
Aglomeratie de carnaval,
Minciuni cu gust de infinit,
Un cearsaf vechi si ponosit.

Apoi mai e si ea.Pe patul aspru,
Imbracata intr-un suflet albastru.
Amintiri cu straie de bal,
Zacand pe patul din spital.

In rest, nimic.Toti se plimba tacuti,
Purtand in par aura de necunoscuti.
Dar toti o stiu, toti i-au creat parfumul,
Stropindu-i cu sperante drumul.

Amintiri cu straie de furtuna.
Pe pat e ea. La geam e luna,
Si din sufletul albastru,
O balada-i canta-un astru.

Avea zece ani pe-atunci.
Ii placeau pisicile cu dungi.
Avea ochii mari si plini de viata,
Si-n gand un fir de ata.

Vroia sa fie doctor de pisici,
Si sa-i ajute pe cei mici.
Se grabea, sadea in curtea mamei,
Remediul propriu contra foamei.

Parintii ii spuneau ca nu-i frumos,
S-aduca-n curte un pisic jegos.
Dar ea imbratisa in murdarie,
Orisice mata-aflata-n saracie.

Si intr-o zi s-au strans la masa,
Si i-au rostit ca n-o mai lasa,
Sa-mbratiseze strazile sarmane,
Carand in brate fel si fel de lighioane.




Dar ea le-a zis ca le iubeste,
Ca le va tine, le va creste.
Si ca pan’ ce va fi mare,
Va fi doctor de-animale.

“Mai ai un infinit de clipe”-ziceau toti,
Te-oi face mare, oi avea copii, nepoti.
Si ea le-a zis-“si daca n-o sa cresc?
Daca infinitul acesta nu-mi da voie sa traiesc?”

La zece ani e un pic cam greu,
Sa vezi cum curge timpul tau.
Dar ea stia, auzea cum o cheama,
Intunericul din crama.

Un miros de alcool al mortii,
Ii umplea visele noptii.
Stia ca-i prizoniera-n vis,
Precum un suflet in abis.

Desigur ca nimeni n-a luat-o-n serios.
Era atat de bizar, de hidos,
Sa nu mai creada ca timpul tinde la infinit,
Sa nu mai creada in clipele ce le-aveau de trait.

Dar acum, vazand-o pe patul de spital,
Se inecau cu un sirop amar,
Din infinitul negru,nemilos,
Care i-a-ngenuncheat precum un ticalos.

Ciudat…Si s-au gandit atata vreme,
Ca timpul e prea lung ca sa ii cheme,
Pe patul de sfarsit al ficei lor,
Sa-i cante vesnicia-n cor.

Si ce-i si mai ciudat e siguranta,
Cu care ei au incercat sa smulga clanta,
De la usa spre teroare,
Lasandu-se-absobiti de vorbe goale.

Cand se gandeau ca ieri hranea pisica,
Cu mila ei,din viata ei.Of…mititica…
Optimismul a fost mai bland.Le-a daruit stropi de roua,
Sa-si mai salveze-o lacrima sau doua.


Ce ara copila?Ecoul lui niciodata…
O pisica,o mama,un tata.
Si mai stiu si ce nu are…
Lumina zilei viitoare.

Increderea prea multa strica,
Cand clipa nu se-asterne veridica.
Nu poti sa stii cand vine toamna,
Ca nu ti-o aseza sub gene, vama.

Nu conteaza cati ani ti-a dedicat,
Din timpul vested si uscat.
Nimeni n-are pasaport pentru moarte,
Dar ea ne cara iute si departe.

In fiecare zi un alt copil,
Sau un batran sarman dintr-un azil,
Se-aseaza instovit pe sina mortii,
Si-asteapta sa il calce ochii noptii.

Iar azi,copila noastra sade cu pisica-n brate,
Si-asteapta trenul sa-si agate,
Manutele ei mici de ghemul vietii,
Care i-a desirat lumina diminetii.

Dar nu e trista, desi ar fi meritat un infinit,
Cu ore-naltatoare de trait.
Ceasurile i se incurca in blana pisicii,
Iar ea toarce in tremurul fricii.

Pe dungile negre de felina,
Se rasfrange acea ultima lumina.
Copila surade dar in ochii pisicii zace furia lui Nero…
Infinitul tinde la zero…