In memoriam

S-a stins vecinul meu in zorii zilei,
Iar in onoarea lui eu zugravesc,
“Laude” vechi si noi in coltul filei,
Sa afle cum ca babele-l iubesc.

Chiar ieri statea in barul garii,
Si se ruga unui pahar de tuica,
Sa-i mai reteze din caldura verii,
Si sa-i mai deie cate-o “puica”,

Ca tare era singur si obosit saracu’,
Si ca muncise-n viata lui cat pentr-o vesnicie,
Dar cat era de “bun” , lua-l-ar dracu,
Nimeni nu pare sa mai stie.

Cand se-ntorcea seara beat mort,pe strada,
Bodoganea si pentru morti si pentru vii,
Si toate babele se adunau sa vada,
Cum el preda filozofie la copii.

Si le spunea cu o vadita vanitate,
De vin,de bere blonda,bere bruna,
Si povestea cu-atata patos de dulcea lui ebrietate,
Ca nici Pinochio nu-l intrecea la minciuna.

Cand se lasa tarziul il zoreau,
Oamenii toti si se-ntorcea la bar.
Si zorii zilei il gaseau,
In sant sau la spital.

Cand in final se intorcea acasa,
Tragea in beci la damigeana,
Apoi se aseza tafnos la masa,
Band cana dupa cana.

Si se trantea apoi in pat,cu bratul tot pe sticla.
Cand se trezea iesea mahmur la soare,
Si ii cantau copii la gard “Hopa Mitica”,
Iar el ii injura cu-nflacarare.

In orice zi il regaseam la fel de sifonat.
Sa lase crasma ca sa steie singurica?
Asa ceva nicicand nu s-a-ntamplat,
De cand l-au botezat Mitica.

Si-acum dupa atatea-njuraturi “senine”,
Sosesc vecinii sa-i aprinda lumare.
Toti vin tacuti sa il inchine,
Sa-i spuna cat de rau le pare.

Si il jelesc babutele cu vorbe,
Si oamenii il plang cu randu’,
Copii stau la gard si bat din tobe,
“S-a stins Mitica Sfantu!’ “.

Cum era el cu-adevarat,toti pare c-au uitat,
Si se inchina cu credinta si tarie,
La Sfantul nostru vesnic beat,
Ce ne-a fost “om de omenie”.