Cantecul Sirenei

Din mosi stramosi e-o vorba veche,
Ce-mbratiseaza tandru mitul.
Se zice ca in noapte sta de veghe,
Si mana-n mana cu-insusi infinitul,
Mandra,onirica,plina de scopuri aspre,
Mareata si necrutatoarea Sirena-a marilor albastre.

Din mosi stramosi cazut-au in adancuri,
Vitejii marinari cu ale lor corabii.
Atatia ochi,atatea suflete si-atatia muguri,
S-au rupt subit in gheara unei vrabii,
Cu glas duios si-ndemnuri spre abis,
Cu vorba dulce si cu chip de Sfant cioplit in vis.

Nimeni nu a stiut vreodata unde-i duce,
Acea graire-angelica,divina,
Dar au plecat facandu-si cruce,
Si implorand s-asculte nota fina,
Din melodia de matase a purei vesnicii,
Ascunsa printre solzii zeitei aurii.

Si poate unii-au reusit s-asculte-o gama,
Dar nimeni nu s-a-ntors invingator,
Caci neinduplecata si frumoasa doamna,
I-a imbracat cu-un cantec cutremurator,
Apoi i-a dus c-un val in a marilor arca,
De unde n-au stiut vreodata sa se-ntoarca.

In mrejele-i cazute din himera,
Ii prinde pe cei ce-i strabat cararea,
Sorbindu-le-existenta efemera,
Si risipindu-le usor suflarea,
Iar ei se pleaca molcomi in a ei cantare,
Si o-nsotesc adanc,adanc in mare.

Acum cand noaptea isi rastoarna-n ape stele,
Domnita-si plimba-agale trupul rece,
Catand in lung si-n lat corabii grele,
Pe care sa le ia si sa le-nece.
Si cine stie cati or mai urma si-n asta seara,
S-asculte glasul ei si-apoi sa piara…

Ea e Sirena marilor albastre,
E dulcea-ademenire a visurilor noastre.
Din mosi stramosi ea fura viata,
Si o ascunde-n sufletu-i de gheata.
Si cine stie cine-o sa-i auda de departe,
Strigatu-i dulce, calauzitor spre moarte,
In asta sumbra si intunecoasa noapte...
Ne cheama cu un viers duios in ura ei,hiena…
In marea de mister…ne-asteapta ea…Sirena…