vineri, 20 noiembrie 2009

Nebunie efervescenta

Uneori urasc sa-mi tarasc inima pe afara.
Ma simt ca o buza uscata si rece,
Sub ochii unei nopti de vara,
Tacute si betege.

Cateodata urasc sa-mi fiu aproape.
Ma simt ca un chibrit ars de robie,
Sub glasul nepatruns de soapte,
Scaldate in nimicnicie.

Sunt ore-n care aud cum glasuieste pamantul,
Ce zace rastignit sub o piatra defuncta.
Ma simt claviatura ce imbraca vantul,
Intr-o armonie suprema,profunda.

Dar uneori urasc nota gandurilor,
Care vin sa ma scape din ceata,
Si intensitatea obositoare a randurilor,
Ce ma aduc din nou la viata.

E atat de bine sa ma fac ca nu mai stiu,
Carnea ce-mi sta legata strans de oase…
Sa ma preschimb din suflet stacojiu,
In dulcea himera a viselor noastre…

Urasc cand cineva mi-alunga reveria,
Cu ghionturi ascutite de real.
Cum pot sa imi mai mangai cu stele fantezia,
Cand ceilalti ma-ndeamna spre spital?

Da…sunt bolnava,prea bolnava de iluzii,
Dar nu voi ca sa ma vindec de vis.
Si zi de zi imi injectez perfuzii,
Cu teluri care altora le par de neatins.

Nu-mi complic viata cu matricea si-analiza,
Ele-mi traseaza peste ganduri doar limite,
Ele vor doar sa inceteze criza,
Cuvintelor ce mi se-nvart adanc in minte.

Dar ele curg prin mine ca o muza,
Si ma inchina ca pe-un zeu.
La pieptul lor, vremea se-amuza,
De vorba ce mi-atarna greu.

Si nu mi-e teama sa m-arunc de pe un munte,
Atata timp cat versul ma-nconjoara,
Dar cand inchipuirea mi se-ascunde,
Ma simt in mine ca-ntr-o gara.

Si-astept sa vina trenul sa ma poarte,
Precum o litera nascuta-n amortire.
Nimic din toate astea nu mi-ar fi departe,
De as muri pe limba ta,iubire…

Imi pare un copil nevinovat,
Sufletul meu cel ticalos,de fiara,
Cand timpul ma asteapta-n pat,
Cu un boboc de crin sculptat in ceara.

Si te intampin,dragul meu ca pe un inger albinos,
Si cu tandrete-ti smulg aripa,
Apoi ma-mbrac in chipul tau frumos,
Si te sarut sorbindu-ti clipa.

E-atat de bine sa privesc prin ochii tai,
Efervescenta nebuniei mele,
Sa vad cum Noaptea-mi sade la calcai,
Si imi asteapta lacrima s-o spele.

Dar lacrima nu mi-a ajuns decat pe gat,
Si pan’ la talpi e lunga calea.
Dar cand ma voi usca de-atata vant,
Ea imi va umezi visarea.

Si fiind tot in pielea ta,iubire,
Am sa-ti ating sufletul,lin…
Cu-n infinit de flori de nemurire,
Si cu un zambet cald, senin.

Apoi am sa-ti redau aripile-albe,
Si mainile ni se vor impleti cu norii.
Ne vom iubi frumosi ca doua nalbe,
Pictate-n mijlocul culorii.

E minunat sa vad cum se preface,
Realul zugravit cu floare moarta,
Intr-o suflare sincera,vivace,
Si visul vesnic intr-o poarta.

Noi vom deschide impreuna poarta-aceasta,
Si-ti voi intinde la picioare lumea mea,
Atunci fugi-va vina si napasta,
Ca nu am fost mereu a ta.

Parca ne vad soptind cu cerul,
Doi renegati sub o umbrela,
Citind inscriptia de pe inelul,
Cu care am jurat sa-ti fiu fidela.

Parca ne vad soptind cu marea,
Doi pescarusi albastrii,
Intr-un sarut ne-om contopi cu zarea,
Iar luna ne-o ascunde printre astrii.

Parca ne vad soptind cu vantul,
Doi omuleti din zahar si dantela.
Candva ne-o povesti si randul,
Cu murmurarea lui rebela.

Nu-mi amintesc ce imi doream,
Pana sa te cufund in viata mea.
Iar timpu’-n care nu te-aveam,
Nu inceteaza-a ma vana.

Dar eu l-am parasit demult caci lumea-aceea,
N-a fost a mea si n-am trait-o eu.
Adevarata Eu zace-n femeia,
Ce astazi te numeste Dumnezeu.

Parca ma vad topita-n ochii,
Cu care ma urmezi in fantezie,
Cu dragostea gemand pe tivul rochiei,
Cusuta de batrana vesnicie.

Si te poftesc pe harta vietii,
Sa-mi conturezi buza-n magie,
Sa imi cioplesti lumina diminetii,
In coaja de lamaie.

Si sa bem pana om uita,
Ca lumea e rotunda,
Doar stropi din nebunia mea,
Si sa vibram pe-o unda.

Iara cand visele or sa ramana chele,
Fara dorinte ca sa ne mai tina,
Sa desiram din ghem de piele,
Un munte de rugina.

Atunci ne-om aseza imbatranirea,
Pe cerul greu si inorat,
Caci ne vom fi-mplinit menirea,
De-a ne iubi neincetat…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu