Alb-negru

In timp ‘napoi cam mii de oase
Din ochi navalnici inchizand,
Sub biciul nobililor albi
Sta robul negru suspinand.

Poienile de verde crud,
Paduri de galben ori de nea,
Stapanul arunca-n plictis
Captivul doar imagina.

Si muntii lumii inaltau
Mosii mai mari ca umbra lor
Iar sclavii toti gandeau la ploaie
Ca unt-de-lemn liberator.

Coliba robului smolit,
Curgea in plans de copilas
Iar mandrul alb tuna de groaza
Caci nu avea niciun urmas.

Si avusese femei sute
Precum e Terra de fertila.
Nu dormea noaptea procreand
Doar fir albit de griji si sila.

Ca un nebun privea pe-ascuns
Cum sclavii sai faceau amor.
Ghicea un pantece crescand
Si ucidea samanta lor.

Avea si el sotia sa,
Dar unde nu-i respect si pace
Din uniuni de piatra stinsa
Un prunc aievea nu se face.

Si-n sanii de amante tandre
Un ceas, hai doua, fie-i bine
Simtindu-se altcineva
Mereu inapoiand la sine.

Stapanul vechi avea un rob
In truda sa cu chip blajin
Iubind pe fratii sai frumos
Plangand la vis, zambind la chin.

Si munca sa de-o ispasea
Mai ajuta vreun subrezit,
Jurand adanc ca alb cu negru
E tot asemeni plamadit.

Iubea in taina o mulatra,
Si ea la fel iubindu-l dara,
Misterul sfant a divulgat
Iubirea lor, sonet de seara.

Dup-un preludiu infinit
Si schimbul gingas de amprente,
Cei doi iubiti s-au contopit
In gesturi grave,imprudente.

Si prima oara s-au atins
Cu sufletul jilav
Iar doamna lui plangand i-a zis:
“A ta, stapane sclav…”

Si dragoste sorbind priviti
De albul pervertit
Copii n-avusera nicicand
Pana intr-un bun sfarsit.

Iubire mare-n casa mica,
Lumina oarba-n suflet plin
Le darui Iisus o fiica,
Ca-n codrii desi, izvor senin.

Si cand tinea la pieptul sau
Copila ca o floare
Ii conjura lui Dumnezeu
O zi nemuritoare.

Bolnav de gelozii interne
Stapanul greu s-a maniat
Si-ntr-un negot in piata veche
Odorul li l-a dat.

Un tata-i tata totdeauna,
Copilul vietii de-i dorit
Cu o femeie, numai una
Dormind pe bratul sau iubit.

S-a dus harapul nostru trist
Prea implorand fetita sa
Dar albu’-n hohote de ras
I-a zis ca n-are ce sa-i dea.

A inceput, cu glasul stins
Sa intoneze inaltimii
Cu litere-omenesti un gand
Nutrit de insusi heruvimii:

“Sa manui trupuri, la ce bun
Caci s-or desprinde-n cadaver.
Mai bine mangai spirit drag
Si-astepti rasplata multa-n cer.

Tu veselii in piele n-ai
Caci rau e sufletul ce-l tii.
Mi-ai luat supremul laic tel,
Dar si in cer eu am copii.

Si-aceia in instrainare
Nu poti sa-i duci, nobil barbar
Si dorul meu va fi de-a pururi
Corabiilor dulce far.

Si-mi voi gasi copilul scump,
Chiar de in umbre ma descant
Si-n cimitirul fara cruci
Ne-or plange crucile-n pamant.

Dar tu, pe tine cin’ te plange
Cand doar ranchiun-ai semanat
In universul fulgerarii,
Cand nici nu mori si esti uitat?

Ce vrei sa-ti mosteneasca pruncul,
Dureri, invidii, vicii grele?
Cum vrei sa porti in palme viul
Cand ai de dat numai parcele?

Degeaba totul, vag stapan
Te tine visul ca-ntr-un cleste...
O viata ai, o viata pierzi
De nimenea nu te iubeste…”

Turbat de furie-albitura
A strans in graba un cutit
Pe pielea neagra dar curata
A robului nebiruit.

Femeia lui privea la cer
Zarind cu magulire
Copii lor jucand cu tatal
Eterna fericire.

Imbatranit, nu trece mult
Stapan de gheata moare
Iar oamenii se strang buluc
Ca la insuratoare.

Priveghiul curge-ncetinel,
Ospat divin se-asterne
Dar niciun chip ce l-a stiut
O lacrima nu cerne.

Sotia lui,langa cosciug,
Din urma scump sarutul…
Il baga popii in pamant
Sa-i putrezeasca lutul.

Si seara, neprivind la cer
Amante nu-l suspina
Pe el, ce vesnic se credea
Un munte de lumina…

Iar cea cu care adormind
Isi depanau balada
Sta treaza noaptea nu de dor
Ci calculandu-si prada.

Acum, ramasa patronand
Stapana si-a zambit
Citind pe fiecare frunte
O sansa la profit.

Dar nu iti dau suprematii
Marete decoratii,
Cat te rastoarna in stapan
Iubirea pentru altii…