E ziua cea din urma, cand curge numai mir
In ochii nemiscati ai liricului dens…
E clipa-n care numai lopata-n cimitir
Poemului dreptatii mai flutura vreun sens.
Si plangem toti amarnic, chemandu-l printre noi
Un vis neintinat sa depene-n apus…
Ne inchinam la stele, dar ne-ntrebam apoi
Oare s-a dus mai sus?
Si doare despartirea precum o elegie
Damnata la cutremur de-un fosnet cordial
Si il privim cum teapan, se face vesnicie
Alaturi de o pana din Phoenixul final.
Poetul in cosciug ramas fara cuvinte?
Voi interpreti bolnavi de forma timpurie…
Niciun sicriu nu-nchide metafora-n morminte
Cat geniul i-l inalta noiane de hartie.
(in memoria lui Adrian Paunescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu