Portret

Nu e chip mai frumos ca al celui iubit,

Cel pe buzele cui n-ai trecut de-amintit…

Când în ochii lui blânzi, potopiţi de candoare,

Vezi cum lumea se stinge şi se cască alt soare.

Părul lui mofturos şi cu ciucuri răzleţi,

Tenul său presărat cu pistrui pe pomeţi ,

Nara lui ce oftează uneori chiar şi zile

Din nedreptele mele supărări inutile.

Are clipe în care-i mărunt şi firav

Dar şi altele când îl văd sobru şi brav.

Uneori e un puşti tăvălit în noroi.

Alteori parc-ar fi veteran de război.

Deşi buzele lui mai omit ca să-mi spună

Cum că inima sa mă pompează, nebună

Şi aşa, în tăcere, fără nicio rostire

Nu e altul mai bun, mai docent în iubire.

El aşteaptă o zi să petrecem Parisul.

Bani n-avem...doar speranţe,ambiţii şi visul.

Dar cât timp întreg globul se ţine ascuns

Ne putem hoinări prin suflet de-ajuns...

Oh, nu-i chip mai frumos ca al celui iubit!

Nici când stă îmbufnat, nici când ţipă smintit...

El mă poartă-n furtuni, mă tremură-n şoapte,

Mă îmbracă cu zori şi mi-i sfâşie-n noapte.

El miroase a taină, a flăcări şi zmeie.

Ne-am crescut împreuna- bărbat şi femeie-.

El e harta, comoara, tragedia , bufonul ,

Sper să-mi poată sculpta peste ani şi bastonul.

El mi-e marginea lumii ce iată, dispare!

Şi-n ochii lui blânzi se cască alt soare...

Îl sărut peste gene, în palme şi-n frunte

Şi mă bucur în lacrimi şi-n gesturi mărunte.

Fie el decupat din reviste celebre

Sau abia descifrat din cruzimi şi tenebre.

Fie el orişicât de bizar şi cumplit...

Nu e chip mai frumos ca al celui iubit!