Dăruirea

Mai ții minte, dragul meu ?

La-nceput, când te pierdea

Timpul , hoinărind pe buza-mi

Ce-ti șoptea mereu așa:

"Dă-te mie ca-ntr-o joacă

Dintr-al fluturilor zbor !

Să te mângâi în culoare,

Să devii… nemuritor

Cum aceștia nu putură

Prin a lor anatomie

Să se lase-n dezmierdare

Și la loc să se învie.

Dă-te mie ca-ntr-un licăr

Dintr-a flăcării strânsoare !

Să te-aprind doar cu o șoaptă

Și să-mi fii pe veci dogoare,

Precum focul nu prea știe-

Phoenix-ul nu l-a-nvățat

Să răsară din cenușă

Mai măreț și mai înalt.

Dă-te mie ca-ntr-un vis

Dintr-a nopții încântare !

Să-mi săruți în somnuri fruntea

Și s-o seci de-ngrijorare.

Dac-un vis îți face-o lume

Și ți-o ia de dimineață

Lumea nostră vreau s-ajungă

Cel puțin o-ntreagă viață."

Te-ai dat mie ca-ntr-o joacă

Fluturească, de copil ,

Ca-ntr-un licăr de lumină

Ce se-mprăștie tiptil.

Te-ai dat mie...Mă temeam

Că vei fi de împrumut.

Că o să ne strângem scrumul

Atunci când vom fi crescut.

Te-ai dat mie ca-ntr-un vis

Ce învinge răzvisat

Și-mi curg lacrimi de iubire

C-ai rămas aievea dat.