Nu-s putine aceste zile cand ma gandesc la tine ca la nimeni altul. Gandul ce te contine in exces ma umple, imi acapareaza binecuvantarea luminii si ma leaga fedeles la umbra unor amintiri coplesitoare pe care le repudiez ora de ora,insa fara niciun fel de biruinta.Mi-e cald de tine chiar daca tu nu omiti nicio ocazie de a-mi recita racori si indiferente care ma frang.Ma intreb daca imi studiezi cu incantare mimica si reactiile cand rareori ne regasim pe drum ori respiram aerul aceleiasi incaperi, fie alegi sa iti abati privirea de la mine din aceeasi teama cu care eu ma chinui sa-mi fi inexistent.Esecul negandirilor spre noi ma tulbura fundamental.Mi-e sete de tine desi tacerile imi demonstreaza ca te-am baut destul.Oare ce-i de preferat? Exaltare de moment grevata cu calamitati ulterioare sau dorurile lungi si istovitoare succedate de un viitor remarcabil in campul oricarui ochi care-l poate aprecia obiectiv si fara invidie?
Nostalgia aceasta retorica trezeste-n mine o autojudecare cu pareri de rau. Ma fac vinovata de-a nu te fi injunghiat moral si definitiv cand mi s-a ivit ocazia. Imi adjudec culpa de-a fi asteptat ca timpul sa-mi preia atributiile in infaptuirea necesarei crime. Ma acuz de a-mi fi exagerat integrarea sociala doar pentru dorinta de a ma sti la fel ca ceilalti, din ravna unor normalitati simple si nedureroase pe care vad bine ca Dumnezeu considera ca nu le-as merita.Cine sunt eu sa ma opun nativului destin?Sunt om si asta ma face mai competenta decat un fluture dar mai neputincioasa decat un inger. Aripile mele sunt conditionate de prezenta ori lipsa ta. Ele infloresc si se ofilesc concomitent cu distanta ce se destinde intre noi. Si nimeni altul nu le vede sau cunoaste pentru ca esti singurul cu care le pot imparti dar incapabil sa aderi la santurile si fisurile firii mele.Nu-mi ingadui suficiente libertati inofensive.Ma limitezi. Ma constrangi jurandu-ti ca altfel te-as nesocoti. Dar daca te-ai supune cinci minute captuselii trupului meu, sa-mi descosi flanela sufleteasca si sa-mi numeri iubirile, te-ai surprinde calculand acelasi ins in mii de fire.Si te-ai linisti. Ai simti cum hematiile mele nu transporta oxigen, ci raspandesc in intregu-mi organism mireasma buzelor tale.Mi-ai privi fiecare rana ne mai sangeranda si n-ai aloca meritul trombocitelor ci ideii ca intr-o zi ne vom mangaia mana-n mana constienti ca suntem proportionati in ecuatia universului ca jumatati de masura. Ca unde am eu bucati lipsa ai tu parti in plus. Ai vedea ca formula mea leucocitara bareaza fiecare atac cu numele tau scris cu majuscule. Si nu te-ai mai indoi de mine niciodata.
N-am fost si nici nu sunt adepta singuratatii.Ma descriu ca o persoana cu nenumarate nevoi de afectiune si devotament mutual. Senzatia aceasta de parasire imi pare ca ataseaza un vector-slabiciune asupra felului meu de-a fi. Parca as merge pe picioarele cuiva in exil, silit sa traverseze nisipuri noi fara dreptul de-a lasa urme demne de precizat. In miezul meu insa, desi fizic incerc sa ma inconjor cu companii agreabile, sunt ca un lup care urla la luna cand cerul e patronat de insusi radiosul soare. Sunt un asincronism. Sunt o stranie stea cazatoare. In vreme ce comunitatea mea se zbate din rasputeri sa razbeasca, eu, recuperandu-ma partial dupa un impact tragic cu solul, schiopatand ma scutur de praf si-mi ling ranile spre a ma tari pe bolta care m-a zvarlit cu elan si-odata ajungand inapoi, caut acelasi loc nefast ca sa cad din nou. De parca dorinta mea s-ar implini daca perseverez. De parca tot privindu-ma noaptea cum ma prabusesc imi voi pune alt vis. De parc-ar fi vreo sansa la mai bine. Drumul acesta ritualic ce dateaza din prima clipa in care am fost constienta de mine si pana astazi, cand deja se cheama automutilare,bate la tobe ritmul vietii mele.Oricum ar fi, e simtamantul in care ma regasesc. E ceea ce ma defineste.Tu, iubirea mea si tortura ce mi-o aduci cu tine chiar daca palpabil mi-esti departe si strain.Tu esti binele si raul deopotriva, ambele inglobate sub aceeasi mantie epidermica indelung imbratisata. Tu esti alianta mea cu viata si clauza tacita a contractului. Tu esti in fiecare plasmuire a mintii mele si motivul acestei perpetue imaginari. Esti destinatia corabiei de care mi-e frica. Si mie mi-e frica mereu. Mi-e frica pana si sa trec strada. Mi-e frica pentru aceia putini ce s-ar sterge sub ochi fiindca n-am trecut-o bine. Mi-e frica ca nu voi mai stii a iubi. Mi-e frica pentru acela ce ma va iubi fara mine. Mi-e frica de suferinta. Si totusi te primesc mereu ca pe-o mantuire. Mi-e frica! Si nu pentru ca as fi lasa ori naiva. Cunosc prea bine premisele iar cruda consecinta a acestor apropieri marturisitoare mi-e ca o sora. Si te-as ruga sa incui cu lacat intr-un cufar aceste intentii de interactiune daca as fi sigura ca nu ma voi izbi de peretii lazii pana la agonie si epuizare intru regasirea ta. Sa fie oare aceasta varsta fragila unica sursa a incertitudinii mele vatamatoare? Se va inclina oare balanta spre un anume orizont spre a-si duce un trai statornic si onest? Te voi fi uitat cand calendarul isi va rataci obarsia impulsivitatii? Aceasta impresie iluzorie cum ca tu nu ma dezbraci ci recroiesti pielea Evei din matasea propriilor tale nevoi de mine se va risipi asemeni multor povesti de amor rememorate in soapta la capataiul batranetilor?
Ma doare sa cred ca vindecarea va poposi ,desi imi va innoi profund spiritul caci ea va insemna totodata si renuntarea la speranta ca tu te-ai schimbat in absenta mea si-acum te mulezi perfect pe aspiratiile mele de-a ne coace si ingalbeni armonios impreuna. Ma doare totusi si sa cred ca pacea nu va aparea si voi fi plans ani intregi pentru un ochi ce nu ma vede catusi de putin egala.Ma doare! Si-acum te-ntreb: cum e mai bine? Spre care munte sa m-angajez a lupta si-n numele cui?
Mi-e frica.Ma doare. Si nu-s putine aceste zile cand ma gandesc la tine ca la nimeni altul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu