Noaptea pe covor

E intuneric afara. Violonisti din toata lumea isi deapana arcusurile in podul sufletului meu.Stau intinsa pe covor.Panze de paianjen flutura stangaci in bataia vantului inghesuit in fisurile ferestrei. Ploua. Sau poate plang eu.Nu stiu. Un amalgam de mirosuri si credinte imi inunda porii. Porumbeii dorm acum,au cazut in somnul lor de marmura alba si-au luat in ciocuri franturile vietii mele. Ma simt parasita. Si ce e cel mai rau e ca esti la un deget distanta de buzele mele. Aproape cu mine. Si totusi parca mii de oceane traverseaza acel spatiu ingust dintre palmele noastre. Incerc sa te ating, dar e ca si cum as incerca sa aduc caldura soarelui in pumnul dureros al ghetii. Tremur ca doua buze naive ce-si intampina primul sarut. Mi-e frig. Vreau ca bratele tale sa ma stranga iar, sa ma ascunda intr-un cufar de iluzii miscatoare, sa ma ingroape sub plapuma cerurilor, sa te stiu cum te stiam odata. Cersesc orbire. Dar tu imi lasi numai infumurarea adevarului. Ti-am zis ca nu mai vreau sinceritate, arunc-o! Dar tu continui sa ma torturezi.Si daca taci tu, tac si eu. Si lacrimez. Iti treci degetul peste pielea mea umeda. Nu-l simt. Oare chipul meu e plecat, sau mangaierea ta e o umbra fara stapan? Te-am izolat fara sa stiu. Intelesesem doar ca cine nu iubeste viorile sufletului meu, nu ma poate iubi pe mine. Si poate asa era. Dar acum, betonul pe care subconstientul meu l-a zamislit intre fiintele noastre, isi propaga racoarea pana in maruntaiele eului meu. Tone de ciment acoperind fara mila sicriele vechilor mele sperante. Dulcea mea reverie acum imi pare cea mai cruda profanatoare de morminte. Cea mai nedreapta. Si tu zambesti fara sa stii ce ne-asteapta. Cearsafurile sub care caracterele noastre diferite se duelau, au ajuns soapta unui foc tot mai slabit. Pana unde ne vor duce panzele inaltelor noastre juraminte? Noi nu mai suntem vapoare. Noi nu mai suntem deloc.Sau poate doar in povestile marinaresti, asta doar daca marea s-a hotarat sa pastreze amintirea a doi copii infantili care s-au cunoscut unul pe celalalt numai prin valurile varstei. Credeam ca te stiu. Ca te iubesc asa. Ca pot sa te schimb. Dar nici cel mai rece val nu ti-ar putea trezi simpatie pentru orchestrele sufletului meu. Cine nu le iubeste, nu-i pentru mine. Si-atunci cine ar putea fi? Singuratatea este singurul mire care ma intelege, iar in cinstea ei, inima mea, in noptile cu luna plina, se-mbraca-n rochie de mireasa. Astazi mi se dezvaluie unul dintre cele mai frumoase tablouri nocturne pe care Dumnezeu le-a zugravit vreodata. Dar ochii mei nu pot vedea de-atatea lacrimi. Vad numai prin corzile viorii. Si plang cu fiecare acord. Nu mai stiu nimic... Covorul este singurul partas al zestrei mele sentimentale... Tu unde esti? Te-am pierdut fara sa stiu ca te am, sau poate tu m-ai pierdut pe mine. Camera mea care altadata era toropita de bataile a doua inimi indragostite, astazi devine cea mai fidela adepta a negurei. Si nu mai pot, un imn solitar ma cheama, condeiul ma conjura. Ma simt sortita pieirii. Vreau doar sa cad in nestiinta. Cersesc orbire... Dar cine a pierdut-o ca sa o pot gasi eu? Adorm pe covor infasurata in privirea ta fantomatica. Si visele toarna alte ziduri si alte zabrele intre leganarea mea pe cerul vietii si realismul tau excesiv. Dar in metalul rece al barierelor dintre noi, ramane inca o urma de sensibilitate. Poate peste ani, cand ma va izbi dorul de povesti, voi topi metalul cu grija si te voi sculpta din nou ca prima data. Numai Dumnezeu stie, sau poate nici macar El...