duminică, 26 decembrie 2010

Crepuscul



Nu poti fi ce nu vrei
Dar poti vrea ce nu esti
Si-apoi cine transforma
Amintiri in povesti
Daca nu libertatea
De-a iesi din obscur
Ca sa-nveti o lumina
Si s-o mori prematur.

Ma gandeam la crepuscul
Cum e altfel mereu
Numai insasi iubirea
A aceluiasi Eu
Se destinde aievea
Cu flori in cununa
Intre patru zabrele
Din carne strabuna.

Si mi-am zis ca nu-i zi
Sa n-o plangi la sfarsit…
Cate patimi de jad
Se imprima subit
Pe un chip cunoscut
Dar atat de strain
Cand in clipa suprema
Judecatii ma-nchin.

Dar se pare, retina
A-nceput sa clacheze
Caci planteaza un vis
Ca apoi sa-l reteze
Aspirand la mai mult
Cand din limite stie
Unii oameni-pamant,
Unii oameni-hartie.

Dar traim deformat
Cugetand la fumur
Si catand in divin
Un anume cusur
Ca sa-l facem nimic
Ca noi insine, da…
Trebuia dar, oglinda
Si-apoi altcineva.

Ma gandeam la crepuscul
Ce-l socot ca-i al meu…
Numai insasi iubirea
Ne surprinde mereu
Chiar si daca-i aceeasi,
C-o floare in par
Si cu umeri nutriti
In sorginte de mar
Ea, cu umbrele ei,
Laudata sa fie!
Unii oameni-pamant,
Unii oameni-hartie.

Un comentariu:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere