In rochie de mireasa

Nu stiu de cand ma tot asteapta,
O rochie alba, pe-un balcon,
Dar o gasesc la fel de tandra,
Ca o iubire pe-un peron…

Si-i bate vantul prin dantele,
Si o aduce-ncet la mine.
O simt pe trupul meu curgand,
Precum o miere de albine…

Ma pierd usor pe sub volane,
Si mi se face dor si sete,
De toata fuga fara vina
Prin codrii scrisi in vechi caiete.

Si daca n-o sa te iubesc,
Asa cum voi jura sub cruce?
Si daca sufletu-mi va vrea,
Pe cai straine s- o apuce?

Sa iau cu mine un blestem,
Ce l-am semnat fara sa stiu,
Ca pot sa te iubesc acum
Ca sa te sfasii mai tarziu?

Si rochia alba de mireasa,
Imi strange trupul temator.
Ma vad o alta mai frumoasa,
In apa calda de izvor.

Pe masa stau doua inele,
Ce-asteapta printr-o sarutare,
Sa povesteasc-amorul nostru,
Din stele si pana la soare.

Ma pierd in literele mici,
Din juramantul lor prea mare,
Si-n mintea mea astept un zid,
De frici sa ma separe.

Si daca n-o sa pot sa fiu,
Ce-o sa promit sub lege?
Si daca eu am sa ma schimb,
Si n-oi mai intelege?

Sa iau cu mine un contract,
Ce l-am semnat cu bucurie,
Fara a te putea iubi,
Din nori pana-n sicrie?

Inelul se asterne-ncet,
Pe ceasuri de tandrete,
Si-asa, fierbinte si frumos,
Se jura sa ma-nvete.

Dar mie tot mi-e frica. Doamne,
Sa-l merit fa-ma Tu!
Caci dintr-un univers de inimi,
Lui nu i-as spune Nu…

Si tremur ca o amarata,
In ploile de toamna.
Sa merit eu ca domnul meu,
Sa-mi spuna mie doamna?

Apoi se-aude-un pas usor,
Si usa se deschide.
Ma simt precum un faraon,
Captiv in piramide.

Fac ochii mari si ma intorc.
Un inger vad in prag,
Si teama mea imi pare-acum,
Un vis pustiu si vag.

Si Doamne! Cum sa nu-l iubesc,
Cand eu, fiinta ordinara,
Ma simt la pieptul lui mai mandra,
Ca luna-n ceas de seara?

Si cum sa nu-i daruiesc lui,
Toti zorii dulci ai vietii mele,
Cand eu, pe buza lui ma simt,
Cel mai sublim tablou de stele?

Cum sa ma tem a il iubi,
Fara rezerve si mister,
Cand daca nu pot fi a lui,
A altuia mai bine pier?

Iar el se-apropie zambind,
De silueta mea timida,
Si-mi spune ca-s un fluturas,
Abia iesit din crisalida,

Ca-s mai frumoasa ca apusul,
Ce se intinde peste ape,
Si c-are sa ma preaslaveasca,
Pana cand ceru’-o sa ne sape.

Si Doamne! Eu la brat cu el,
Pasind altarul tau,
Iti jur din tot abisul meu,
Ca e la bine si la rau.

Si zau ca teama nu mai am,
Caci in albastrul lui,
Amorul meu se lasa dus,
Pe-o jertfa fara cui.

Acum un “Noi”, din vechi pronume,
Se face verbul cel mai vrut,
In patul nostru plin de crini,
Si-mpreunari de lut.

Si Doamne! Cat iti multumesc,
Ca m-ai robit a sa,
Si c-ai scaldat penele noastre,
In dulce pacea Ta.

Voalul miresei ce am fost,
Si-am sa raman pe veci,
Flutura bland pe un peron,
Cu flori de lilieci.

Si rochia alba de mireasa,
Costumul lui de mire,
S-au impregnat in porii nostrii,
Ca intr-o manastire…