luni, 26 aprilie 2010

Epilog

Iti mai aduci aminte,
Cum roua se juca in parul meu,
Si-n ochii tai
Si ma facea sa plang si eu...
Un epilog de sarutari cazut din soare,
Ne croia noua lume
Sau vroia
Sa ne-o omoare?
Narcisele radeau pe infundate,
De gandurile mele,
Agatate,
De “Daca”, “Parca” , “Poate”.
Si tu, tu ma iubeai la infinit,
Cu chipul vesnic inflorit
Si toropit
Cu vise noi...
Era asa de bine-n doi,
Cand culegeam minuni
Si grijile ni le-mpleteam,
Cu lungi promisiuni...
Privind cu ochii de furnica,
Intreaga lume imi parea,
Un strop de roua
Ce cadea,
Pe-un fir de iarba.
Batrani cu capetele ninse,
Isi plangeau anii prinsi in barba.
Noi eram omuleti din turta dulce,
Noi nu eram ca ei,
Si nici n-aveam sa fim,
Caci ochii nostrii cadeau grei,
Doar stand in ploaie,
Si-aveam barcute din hartii,
Corabii de dorinte,
Si-aveam in suflet poezii
Si munti de neputinte.
Noi nu stiam de umbre,pe atunci
Ne injectam nuante,
Si curcubeie de minciuni
Explozii de sperante...


Roua... ea a curs de mult,
Amestecand tablouri,
Apoi s-a dus
In parul meu desprins
Si-n ochii tai,
Lasand doar gauri...

Firul de iarba s-a uscat si el,
In ciocul unui porumbel,
Starpindu-mi infinitul...
Iar visul meu s-a dezbracat,
De toate florile virgine,
De toata stima catre sine...
Nici nu mai stiu cand a-nceput sfarsitul…
Nici cand s-a terminat...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu