Acuarelă

La sânul dezmierdat de fulgere-al furtunii

Eu nu reneg exacții. Eu întregesc nebunii.

Și cum se-apleacă-n ploaie copacii, cu elan ,

Orgoliul forței mele cu tine-l fac orfan.

Căci tunetul acesta ce-mprăștie teroare

Mă face să te-adun în brațe mult mai tare.

Iar cerul fumegând sentințe și scenarii

Te scapără în mine, cum năvăleau barbarii.

Nu-i ca și cum doar azi mi-ai fi stârnit iubirea.

Eu te-am trăit adânc de cum ne-am dat privirea.

Dar când amurgul, iată! Se frânge în șuvoaie...

Mi-e și mai clar că Noi nu suntem doar o ploaie.

Căci uite! Buza mea vâslindu-și tandru luntrea

De grijile terestre îți netezește fruntea

Iar ochii mei mimează reacții și tipare

La care numai tu cunoști interpretare.

Și uite! Palma mea, fragilă și măruntă,

C-obrazul tău, în zâmbet s-a scris să facă nuntă.

Cu pleoapele căzute spre taină mă deschei

Căci pielea ta miroase a suflet și idei.

La sânul dezmierdat de fulgere-al furtunii

Noi nu urmăm exacții. Noi depășim nebunii.

Și-acum, c-a amuțit chiar lumea din asfalt

Pot să măsor că tu mi-ești cel mai mare salt.