Prizonierat

Pentru un artist, plictisul e mai infiorător decat orice suferire organică. Căci unde mâna doare, mintea transcrie scopuri. Unde lacrima cade, inima prinde a zâmbi mai cu ușurință. Iar unde trupul se înconvoaie neputincios,  sufletul se autodepașește. Pe când din banalul în care ne îndesăm viețile, irosindu-le, ce lucru lăudabil ar putea vreodata să răsară? Din algoritmul pașilor care mereu brăzdează aceeași rută “corectă” , din rațiunea pentru care ne sărutăm cu gura și ne privim cu ochii, din motivul pentru care noaptea dormim și dimineața ne sorbim cafeaua să ne menținem treji, ce inovație ar putea să ne mai întrețină umanitatea? Și cine garantează că în ciclul acesta familiar, mai întai a fost lumina? Eu una văd mai bine-n întuneric. Ce cred că vad mă-ndeamnă să cercetez mai adânc în mine. Să mângâi unduielile misterului ce ne-a compus, ne-a instruit întru măreție si ne-a abandonat in robotizare de parcă așteptările sale s-ar fi incheiat.  Să înțeleg defecțiunea. Să inventez binefacerea. Așa cum în razele de soare, grăbindu-mă, uit…

Oh, pentru un artist, ce colivie nemiloasă îi e trupul! Și-ar târâi cu fermitate carnea prin spini, prin cioburi si vreascuri arzânde doar ca să simtă mai mult. Căci printre rafturile pielii, povestea lui iși îmfoaie paginile ca niște aripi, așteptand să-și ia zborul. Căci liniștea sa pare a fi mereu în alta parte. Căci doar unde făptura se pierde, sufletul se află cu-adevarat pe sine.