Constelaţia

M-arunc în tulburări când noaptea creşte

Şi bufniţele vin să mă ghicească

Căci bezna mă instigă sufleteşte

Pe când pe trup mi-l uit să se-odihnească.

Tu dormi. Sub pleoapa ta nici nu-ţi dai seama

Că eu pe străzi dosite te anim

Şi-ţi mângâi rugăciunile cu teama

Că mâine poate nu ne mai trezim.

Mi-e mult prea fericire lângă tine!

Iar umbrele rânjind cu colţi de tigru

Mă-ntreabă ce-am să plâng curând din mine

Să readuc natura-n echilibru?

E lumea copleşită de dezastre,

De circ, de cataclism şi tragedie.

E drept, le-avem şi noi pe ale noastre

Dar par atât de mici când te dai mie...

Acum simt frisonante griji de Doi

Căci dormi la mii de paturi depărtare

Şi fiecare pernă dintre noi

Dospeşte o tristeţe zdrobitoare.

Şi crede-mă, mă tem de fericire

Că-n tine i-am cusut fiece por.

Tu dormi.Sub pleoapa ta nu ştii, iubire,

Cum eu mă înspăimânt de-atât amor.

Şi cearcăne hapsâne noapte-aduce

În sufletul meu palid şi apoi

Cu visul lustruiesc în mine-o cruce

Să-şi piardă soarta rana pentru noi.

Te chem iar stele las să ne respire

Şi le botez cu dor "Necăzătoare"

Căci linişte mi-e doar când tu, iubire,

Pui braţul tău în somn să mă-nfăşoare.

Balada iubirii

La o margine de pernă,

Pe-un cearșaf cam șifonat,

Sub o pătură subțire

Eu prin mine m-am plimbat.

N-a căzut nici bine pleoapa

C-au pornit a săgeta

Prinse-n genele-mi mărunte

Amintiri din viața mea.

M-am văzut iubind în gesturi.

M-am văzut iubind verbal.

Pe caniculă, pe gheață

Primaver, autumnal.

M-am văzut iubind cu mintea.

M-am văzut iubind concret

Ori arzând de frenezie,

Dedicându-mă complet.

M-am văzut iubind din milă

Ori din teamă, cu răbdare.

M-am văzut iubind cu vervă

Sau iubind- doar mi se pare.

M-am văzut iubind din carne

M-am văzut iubind -la zar-

Ori iubind cu gelozie-

Fără vreun motiv măcar.

Dar de fiecare dată

Când iubeam și când iubesc

În făptura mea, iubirea

Tot straină o primesc.

Căci iubirea- om spre om-

Minuni noi mi-o desfășoară

Și de fiecare dată

Când iubesc e prima oară.

Acuarelă

La sânul dezmierdat de fulgere-al furtunii

Eu nu reneg exacții. Eu întregesc nebunii.

Și cum se-apleacă-n ploaie copacii, cu elan ,

Orgoliul forței mele cu tine-l fac orfan.

Căci tunetul acesta ce-mprăștie teroare

Mă face să te-adun în brațe mult mai tare.

Iar cerul fumegând sentințe și scenarii

Te scapără în mine, cum năvăleau barbarii.

Nu-i ca și cum doar azi mi-ai fi stârnit iubirea.

Eu te-am trăit adânc de cum ne-am dat privirea.

Dar când amurgul, iată! Se frânge în șuvoaie...

Mi-e și mai clar că Noi nu suntem doar o ploaie.

Căci uite! Buza mea vâslindu-și tandru luntrea

De grijile terestre îți netezește fruntea

Iar ochii mei mimează reacții și tipare

La care numai tu cunoști interpretare.

Și uite! Palma mea, fragilă și măruntă,

C-obrazul tău, în zâmbet s-a scris să facă nuntă.

Cu pleoapele căzute spre taină mă deschei

Căci pielea ta miroase a suflet și idei.

La sânul dezmierdat de fulgere-al furtunii

Noi nu urmăm exacții. Noi depășim nebunii.

Și-acum, c-a amuțit chiar lumea din asfalt

Pot să măsor că tu mi-ești cel mai mare salt.

Prizonierat

Pentru un artist, plictisul e mai infiorător decat orice suferire organică. Căci unde mâna doare, mintea transcrie scopuri. Unde lacrima cade, inima prinde a zâmbi mai cu ușurință. Iar unde trupul se înconvoaie neputincios,  sufletul se autodepașește. Pe când din banalul în care ne îndesăm viețile, irosindu-le, ce lucru lăudabil ar putea vreodata să răsară? Din algoritmul pașilor care mereu brăzdează aceeași rută “corectă” , din rațiunea pentru care ne sărutăm cu gura și ne privim cu ochii, din motivul pentru care noaptea dormim și dimineața ne sorbim cafeaua să ne menținem treji, ce inovație ar putea să ne mai întrețină umanitatea? Și cine garantează că în ciclul acesta familiar, mai întai a fost lumina? Eu una văd mai bine-n întuneric. Ce cred că vad mă-ndeamnă să cercetez mai adânc în mine. Să mângâi unduielile misterului ce ne-a compus, ne-a instruit întru măreție si ne-a abandonat in robotizare de parcă așteptările sale s-ar fi incheiat.  Să înțeleg defecțiunea. Să inventez binefacerea. Așa cum în razele de soare, grăbindu-mă, uit…

Oh, pentru un artist, ce colivie nemiloasă îi e trupul! Și-ar târâi cu fermitate carnea prin spini, prin cioburi si vreascuri arzânde doar ca să simtă mai mult. Căci printre rafturile pielii, povestea lui iși îmfoaie paginile ca niște aripi, așteptand să-și ia zborul. Căci liniștea sa pare a fi mereu în alta parte. Căci doar unde făptura se pierde, sufletul se află cu-adevarat pe sine.

Insomnii

În taina de-ntuneric, cu stelele te chem

Să ne șoptim adâncul. Și să ne ținem- ghem.

Intortochiând iubirea, să nu ne mai descurce

Nici graba-n care luna coboară să se culce

Și din a nu-știu-cui paradoxală vină

În loc să curgă bezna, se face mai lumină.

Dar tu-în depărtare.Și unul fără altul-

Se răzgândește luna să-și execute saltul

Iar noaptea e o dramă ce nu vrea să se crape,

Când ochii mei se tem să se-nvelească-n pleoape,

Când buzele-mi te cer arzând sahariene

Și carnea mea tânjește după un pumn de pene

Să-mi plămădesc aripa ce rasa mea n-o are.

Să zbor.Să mă las ție-din cap până-n picioare.

În păr să-mi crești păduri și flori udate-n șoapte

Și să rămânem pururi întemnițați în noapte.

Of...de-ai putea, Tu , suflet ,ce te reflecți în doi,

Să-l claustrezi pe Chronos într-un tablou cu Noi!

Aș sta nu doar o viață. Și-n viața care vine.

În fiecare clipă ce-o investesc în mine,

Să fac cu tine muzici ca lira lui Orfeu

Căci dintre toți ai lumii,doar Tu ești omul meu.

Hipnoza

Sufletul meu cumplit vrea sa iasa

Din omul ce eu cutez sa ma chem,

Din trupul chircit, cu iz de “acasa”

In care fiind, uitam ca suntem.

El vrea intr-o bezna ce nu va s-o crape

Nici luna saltandu-si spranceana pe cer.

Vrea muzica densa, vioara si clape

Sa cante la ele, sa planga cu el…

Si vantul sa-nvolbure-a lor simfonie

Cu frunze galbui ‘nodate in par

Iar ochii sa vada aceasta orbie

Ca cel mai frumos si cald adevar.

Si tunete lungi, vapai furtunoase

Tasnind din pamant, nicicum dinspre nori

Sa urle nebune ca Terrei ii pasa

De-ai sai blestemati umili muritori.

Si-asa lunecand pe-a muzicii unda

Dansand libertin , cu fata in sus

Sa cread-al meu suflet, macar o secunda

Ca lumea ce-o are ii e de ajuns.

Refugiu

Ma-ntind catre stele sfarsita de plans.

Tu tine-ma-n brate. Iubeste-ma strans.

Si lasa-mi chitara ce n-o stiu canta

Sa dangane-aiurea la inima mea…

Caci doare, cat doare! Si doare nespus

Sa fim din pamanturi in loc sa fim...sus,

Zburand peste toate lumestile griji

Pe-aripi de saruturi cu ochii inchisi.

Eu stiu c-am venit pe lume sa stiu

Cum palpaie cordul ideea de Viu

Dar sufar c-afland mai multe de trup

De sufletul meu ma prea intrerup.

Eu vreau doar cu tine. Cu tine si-atat.

Sa coasem privelisti de sori apunand,

Si-n valuri ce-n taina lumina o-nghit

Sa nu mai fim oameni, sa fim infinit.

Ma bantuie ravna sa stam-numai noi.

Cu mintile goale, cu umerii goi.

Sa-mi fi asasinul oftatului rau

Si eu sa fiu sursa avantului tau.

Caci vreau doar iubire.Iubire dementa.

Fierbinte, totala, absurda, stridenta,

Cand inimi lipite acelasi ritm mira

Si buze se sorb,plamani se respira.

Dar iata ca timpul ne vrea mai la mal

Cand noi totdeauna ne-am strange in val.

Si totusi cand gura cu gura-ti mi-astup

Ma lepad de lume, ma lepad de trup.